Ştefan Luchian

Ştefan Luchian - "Interior"

Ştefan Luchian - (n. 1 februarie 1868, Ştefăneşti, Botoşani - d. 28 iunie 1916, Bucureşti), pictor român, denumit poetul plastic al florilor.

Ştefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ştefăneşti, un sat (azi oraş) din Botoşani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu. Vocaţia viitorului pictor se declară încă din copilărie. El rezistă cu încăpăţânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară. În 1873 familia se mută la Bucureşti. Ştefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1889, obţinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie şi un Studiu după natură. Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian găsi încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalităţii. În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase şi execută copii după operele lui Correggio şi Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revine în ţară în 1890 şi participă la prima expoziţie a societăţii de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian şi cunoaşte, în muzee şi expoziţii, viaţa artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescenţă impresionistă. Tabloul Ultima cursă de toamnă arată influenţa evidentă a lui Manet şi Degas, dar şi ecoul unor predilecţii mondene, pe care Luchian va continua să le aibă pentru o vreme şi la Bucureşti.
Revenit la Bucureşti, va fi în 1896 principalul iniţiator al "Expoziţiei artiştilor independenţi", care se va deschide chiar în faţa Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Şcolii de Belle-Arte din Iaşi, de la care se retrage însă, protestând împotriva maşinaţiunilor de culise. În 1900 participă cu două pasteluri la "Expoziţia Universală" de la Paris. În acelaşi an apar primele manifestări ale unei afecţiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de Scleroză Multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieţii. Soarta îi este potrivnică, boala şi sărăcia materială mergând mână în mână. Continuă totuşi să lucreze cu frenezie şi până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziţii. Prezenţă eminentă în viaţa artistică a timpului, Luchian nu cunoaşte pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziţia sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori şi prieteni îl aclamă, condiţia sa materială continuă însă să fie dintre cele mai precare.
Din 1909 până la sfârşitul vieţii va fi ţintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate şi de fineţe, de sinteză cromatică şi arhitecturală a formelor, de colorit strălucit şi delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicateţea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îşi concentrează în această direcţie toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viaţă şi pentru frumos. Iată de ce "florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menţionăm Anemonele - adevărate capodopere.
Luchian a murit la 28 iunie 1916. Către sfârşitul vieţii nu mai putea ţine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârşea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viaţa unui pictor.

Opere

Peisaje

• Ultima cursă de toamnă, 1892
• Margine de crâng, 1903
• Birt fără muşterii, 1903
• Marea Neagră la Tuzla, 1904
• Sălciile de la Chiajna, 1906
• Fântâna de la Brebu, 1908
• După ploaie, 1909
• Moara de la poduri, 1909
• Pe dealul Hinganilor, 1909
• Vara, 1912

Flori

• Dumitriţa, 1904
• Părăluţe, 1907
• Garoafe, 1907
• Flori de tufănică, 1908
• Anemone, 1910
• Trandafiri, 1910
• Maci, 1910
• Albăstrele

Portrete

• Safta florăreasa, 1901;
• Moş Nicolae Cobzarul, 1906
• Un zugrav - Autoportret, 1907
• Fata cu basma înflorată

Compoziţii

• După muncă, spre casă, 1905;
• La împărţitul porumbului, 1905;
• Epilogul răscoalei,1907;
• Lăutul, 1911 - 1912

Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa, d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti.
Nicolae Grigorescu se naşte în satul Pitaru (judeţul Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani. În 1856 realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (judeţul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.
În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia.
Părăseşte însă curând acest atelier şi, atras de concepţiile artistice ale Şcolii de la Barbizon, se stabileşte în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia pictorală prin asimilarea experienţei unor artişti ca Millet, Corot, Gustave Courbet şi Théodore Rousseau. Influenţat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura "en plein-air", ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor. În cadrul "Expoziţiei Universale" de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără ţigancă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte". În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena.

Nicolae Grigorescu - Ţărancă voioasă (1894) - Galeria Naţională, Bucureşti

În 1877 este convocat să însoţească armata română în calitate de "pictor de front", realizând la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904.
Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează potrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.
Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.
Cu o formaţie în care se recunoaşte filonul tradiţiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereţii, şi, deopotrivă, experienţele impresioniştilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate care se va prelungi şi după dispariţia artistului. Influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat şi evoluţia generaţiei ce i-a urmat, creaţia sa inaugurînd astfel o tradiţie picturală de amplă rezonanţă.

Aprecieri critice

Alexandru Vlahuţă

"Viaţa lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viaţă simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo şi-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele şi de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în ţara şi în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr şi de frumos..."

Henri Focillon 

"Sfânta Treime" - pictura murală pronaos la Mănăstirea Agapia

"Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul şi în toată opera sa... Prietenia cu artişti francezi nu a reuşit să-l smulgă meditaţiei româneşti, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci ţări de coline, cu vii şi căsuţe acoperite cu şindrilă. ...El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru şi spiritual în maniera sa."

Camil Ressu

"Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe mişcătoare, monotone ca şi în ritmul doinei, graţia spiritului şi fanteziei. Opera lui ţine un loc nemărginit în admiraţia publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru."

The Master of Cosmic Romantism

Sabin Bălaşa (n. 17 iunie 1932, Dobriceni, Olt - d. 1 aprilie 2008, Bucureşti) a fost un pictor român, autor şi regizor de filme de pictură animată, cât şi scriitor. Absolvent în 1955 al Institutului de Artă Nicolae Grigorescu Bucureşti.
Obsesia declarată a vieţii şi a artei lui Sabin Bălaşa a fost să iniţieze o mare renaştere artistică şi culturală. El a ales să fie renascentist, înţelegând că Renaşterea nu se consumă istoric într-o perioadă anume de reconsiderare a valorilor, ci însoţeşte, ca stare de spirit, demersul creatorului de cultură. Dincolo de valoarea intrinsecă a picturii sale, apreciată în întreaga lume cu atribute acordate doar capodoperelor, opera amplă a lui Sabin Bălaşa, care cuprinde, deopotrivă şi creaţia cinematografică (i s-au acordat prestigioase premii internaţionale pentru filmele de animaţie), literară şi publicistică, îşi pune amprenta inconfundabilă asupra epocii.



Deşi arta sa nu e nici pe departe facilă, ea se dezvăluie cu generozitate şi, pe insesizabile trepte de iniţiere, spune cu adevărat ceva oricărui privitor. Pe Sabin Bălaşa nu trebuie să-l explici ca să-l simţi, şi abia după ce-l simţi începi să-ţi explici lumea în care ai simţit. O hermeneutică hipnotică unică şi tipică artei lui Sabin Bălaşa dezvăluie cu discreţie ceea ce autorul ştia dintotdeauna - Renaşterea pe care îşi propunea s-o iniţieze înflorise deja din chiar clipa în care măiastra sa mână apucase penelul.

Biografie

S-a născut în Oltenia, la Dobriceni, la 17 iunie 1932. Tatăl său, preot, şi mama sa, învăţătoare, îşi transformaseră casa în muzeu arheologic şi etnografic, cu peste 3000 de piese. A fost şcolit la Craiova şi apoi la Bucureşti. A fost legat spiritual de Italia pe care a vizitat-o de mai multe ori, pentru a primi diferite premii, dar şi pentru a picta, în special de Florenţa. Aceeaşi legătură a simţit-o faţă de Iaşi, unde a realizat în intervalul 1968-1978 celebrele murale care înnobilează Sala Paşilor Pierduţi a Universităţii Al. I. Cuza, şi unde s-a simţit permanent acasă, motiv pentru care declara, cu umor, că este "moldovean de origine oltean"^. Celebritatea pe care i-au adus-o muralele de la Iaşi şi pentru care era considerat clasic înainte de a împlini 40 de ani, a determinat o adevărată vânătoare de Sabin Bălaşa.
Marii colecţionari din România, dar şi din Europa şi SUA, i-au dorit lucrările, crescând cotaţia acestora la valori ameţitoare pentru artişti cu mai puţin noroc sau talent, puternicii epocii i-au comandat şi i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceauşescu (de altminteri, remarcabile ca valoare artistică; în schimb, Bălaşa n-a pictat niciodată tractoare, ciocane şi seceri şi opera sa nu s-a încadrat în rigorile ideologice ale comunismului). Succesele sale au atras şi contestări vehemente, alimentate, cel mai adesea, de faptul că picturile sale se vindeau cu preţuri mult mai mari decât ale clasicilor români şi absolut nesperate de contemporani.
Totuşi, în special în ultimul deceniu, tocmai aceste preţuri au acţionat ca un adevărat accelerator de performanţă pentru piaţa de artă românească, ceea ce cu onestitate recunoştea un valoros pictor ieşean atunci când a început să vândă cu câteva mii de euro o lucrare, faţă de câteva sute cât primea de obicei, după ce aceeaşi Sală a Paşilor Pierduţi găzduise expoziţia Sabin Bălaşa organizată de Galeriile de artă Top Business în cadrul căreia cea mai ieftină lucrare costă câteva zeci de mii de euro. Cum expoziţia a fost vizitată, în trei săptămâni, de peste 60.000 de oameni unii sosiţi de departe, chiar din străinătate pentru a se întâlni cu opera lui Sabin Bălaşa reunită într-un simbolic transfer de semnificaţie între muralele realizate în anii 70 şi lucrări recente ale maestrului care împlinea 70 de ani, se mai poate vorbi şi de un al treilea şi cel mai important gen de "vânătoare de Sabin Bălaşa" - uriaşul succes de public.

Ion Andreescu

 

Ion Andreescu (n. 15 februarie 1850, Bucureşti — d. 22 octombrie 1882, Bucureşti) a fost un pictor, pedagog şi academician român.

Din 1869 urmează "Şcoala de arte frumoase" condusă de Theodor Aman, devenind, în 1872, profesor la catedra de desen liniar şi caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la gimnaziul comunal "Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la şcoala de meserii din aceeasi localitate. La sfârşitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile "Academiei libere Julian"; verile pictează la Barbizon (unde se întâlneşte cu Nicolae Grigorescu) şi în alte aşezări rurale. O biografie ingrată, scurtă, desfăşurată sub semnul unei condiţii modeste şi a bolii, caracterizată mai degrabă prin absenţa evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesităţii exprimării artistice, a vocaţiei, în sensul profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită fără ezitări şi tribulaţii.
Profesor de desen într-un oraş provincial, liniştit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunţe. Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditaţie, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior şi fără veleităţile publicităţii. Caracterul de introspecţie, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca sentiment, atitudine şi calitate. Contactul cu arta românească a timpului nu i-a lipsit, dar importanţa unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deşi de la început lucrările pictorului român au decizia şi consistenţa operei autentice, în ultimii ani ai şederii îl găsim în Franţa, clarificat, stăpîn pe mijloace, construind spaţiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârşita dezinvoltură tehnică.

Opere

Interesat în egală măsură  de diferite genuri ale picturii, Andreescu creează peisaje, portrete şi naturi statice.

Peisaje

• Margine de pădure;
• Pomi înfloriţi;
• Stânci şi mesteceni;
• Câmp;
• Pădure de fagi;
• Mesteceni la marginea bălţi;
• După ploaie;
• Casă de ciurari;
• Iarna la Barbizon;
• Stâncile de la Apremont

Portrete

• Ţărancă cu broboadă verde;
• Ţărancă cu traistă;
• Broboadă roşie;
• Autoportret

Naturi statice

• Raţe;
• Coacăze;
• Felii de pepene;

Stejarul

Stejarul
În „Stejarul” una din capodoperele sale, regăsim întrega emoţie, patosul reţinut, temperat de melancolie al artistului. Compoziţia, bazată pe contrapunctul dintre masele solide ale vegetaţiei şi cerul adânc, este dominată de verticala impunătoare a copacului. Mişcarea pe care diferenţele de cald şi rece ale tonurilor o imprimă materiei, demonstrează o rafinată ştiinţă a construcţiei plastice. Fără ambiţia de a nega ierarhii valorice şi cronologice, putem afirma că este primul pictor român cu adevărat modern, fiind în acelaşi timp unul dintre punctele de referinţă atunci când vorbim despre tradiţia artei noastre.

Aprecieri

"Printre pictorii români, cu siguranţă nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu şi destin mai plin de înţelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească". Cuvintele acestea, aparţinând lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune şi interes de arta românească, par a fi revelatoare pentru locul deţinut de Andreescu în dezvoltarea artei româneşti moderne şi, în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene.