Castele şi cetăţi medievale din România

1. Cetatea de scaun Suceava (Suceava)
Cetatea Sucevei cunoaste cea mai mare dezvoltare pe timpul lui Ştefan cel Mare care a investit mult în consolidarea şi extinderea cetăţii. Este serios afectată de către acţiunile domnitorilor aserviţi puterii otomane care fie îi dau foc (Alexandru Lăpuşneanu) fie îl aruncă în aer (Dumitraşcu Cantacuzino) pentru a fi pe placul turcilor. Pe parcursul timpului cetatea este restaurată dar primeşte înapoi doar o parte din infăţişarea sa iniţială.
Cetatea de Scaun a Sucevei, întâlnită şi sub denumirea de Cetatea Sucevei, este o cetate aflată la marginea de est a oraşului Suceava (în nordul României). Ea se află localizată pe un pinten terminal al unui platou aflat la o înălţime de 70 m faţă de lunca Sucevei. De aici, se poate vedea întreaga vale a Sucevei.
Este preferată folosirea termenului de Cetatea de Scaun a Sucevei şi nu a celui de Cetatea Sucevei, deoarece în Suceava au existat două cetăţi: Cetatea de Scaun şi Cetatea de Apus (Cetatea Şcheia), ambele fiind construite de domnitorul Petru I Muşat (1375-1391).
Cetatea Sucevei făcea parte din sistemul de fortificaţii construit în Moldova la sfârşitul secolului al XlV-lea, în momentul apariţiei pericolului otoman. Sistemul de fortificaţii medievale cuprindea aşezări fortificate (curţi domneşti, mănăstiri cu ziduri înalte, precum şi cetăţi de importanţă strategică), în scop de apărare, întărite cu ziduri de piatră, valuri de pământ sau având şanţuri adânci.
Cetatea a fost construită la sfârşitul secolului al XIV-lea de Petru I Muşat, a fost fortificată în secolul al XV-lea de Ştefan cel Mare şi distrusă în secolul al XVII-lea (1675) de Dumitraşcu Cantacuzino. În prezent, Cetatea Sucevei se află în ruine.
Cetatea de Scaun a Sucevei a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Suceava din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-a-A-05449 şi fiind alcătuită din următoarele 4 obiective ^[1]:

• Fortul Muşatin - datează din sec. al XIV-lea şi are codul SV-II-m-A-05449.01
• Incinta exterioară - datează din perioada 1476-1478 şi are codul SV-II-m-A-05449.02
• Şanţ de apărare - datează de la sfârşitul sec. al XV-lea şi are codul SV-II-m-A-05449.03
• Zid de contraescarpă - datează din a doua jumătate a sec. al XV-lea şi are codul SV-II-m-A-05449.04

La acestea se adaugă un sit arheologic, Platoul din faţa Cetăţii de Scaun, care este localizat la "Câmpul Şanţurilor", la marginea de est a oraşului şi pantele de nord ale dealului şi datează din epoca medievală (sec. XIV-XVII). Acest sit arheologic are codul de clasificare SV-I-s-A-05390.

Construcţia lui Petru I Muşat

Drumul de acces spre cetate. Pereţii
şanţului sunt susţinuţi de o contraescarpă.

În anul 1388, domnitorul Petru I Muşat (1375-1391) a mutat capitala Principatului Moldovei din oraşul Siret în oraşul Suceava. Voievodul era căsătorit cu sora regelui Poloniei, Vladislav Iagello (1386-1434).
Cetatea Sucevei (u gorodea Soceavea') este menţionată pentru prima dată într-un document din 10 februarie 1388 al voievodului moldovean Petru I, în care este vorba de împrumutul (3.000 de ruble de argint frâncesc) cerut de regele Poloniei, care a oferit drept garanţie de restituire a banilor provincia Pocuţia. Documentul se încheie cu textul "... Şi s-a scris cartea în Cetatea Sucevei, luni, în întâia săptămână a Postului sub pecetea noastră, în anul naşterii Domnului 1388". Cetatea este menţionată şi în alte documente moldoveneşti din 1393 şi 1395.
Ca urmare a cercetărilor arheologice efectuate aici în a doua jumătate a secolului al XX-lea, au fost identificate mai multe etape de construcţie a cetăţii. Nu au fost identificate aici fortificaţii anterioare, rezultând că prima construcţie fortificată datează din epoca domniei lui Petru Muşat. Cercetările arheologice au determinat faptul că aici a existat un pâlc de pădure care a fost defrişat prin incendiere în vederea ridicării construcţie. Datarea construcţii se datorează şi descoperirii câtorva zeci de monede de argint (toate emise de monetăria voievodului Petru I Muşatinul) în cel mai vechi nivel al cetăţii.
Petru Muşat a construit în Suceava un castel fortificat pentru a-i servi ca reşedinţă voievodală. Castelul avea forma unui patrulater regulat, cu laturile opuse de lungimi egale (laturile de est şi de vest aveau 40 m, iar cele de sud şi de nord 36 m). În exterior, la fiecare colţ al cetăţii, dar şi pe mijlocul fiecărei laturi, erau dispuse turnuri pătrate de apărare (bastioane) cu latura de 4 m.
Zidurile aveau o grosime de aproximativ 2 metri, fiind construite din piatră nefasonată, între pietre aflându-se umplutură de piatră legată cu mortar, în care s-a mai pus piatră şi cărămidă sfărâmată. Au mai fost întrebuinţate în masa de zidărie şi bârne din lemn de stejar pentru a evita fisurarea zidurilor în urma tasării.
Pe latura de est, la o distanţă de aproximativ 4 metri de ziduri, a fost săpat un şanţ de apărare cu o adâncime variabilă, în jur de 10 metri.
În castel se intra printr-o poartă semicirculară (cu raza de 1,5 m) aflată pe latura de sud. Castelul avea în mijloc o curte interioară largă. În interiorul cetăţii, pe latura de est, se afla camera de gardă. De-a lungul zidurilor erau săpate pivniţe boltite ample, deasupra cărora se înşirau mai multe încăperi: camera domnitorului, camera doamnei, baia domnească, depozitul de alimente, un paraclis şi o închisoare.
Pentru a proteja intrarea în cetate de pericolul atacării cetăţii cu mijloace de artilerie, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dezvoltat sistemul de apărare a cetăţii. El a construit în partea de sud un zid paralel cu zidul cetăţii, cu scopul de a proteja intrarea în cetate. De asemenea, a pavat curtea interioară şi căile de acces spre cetate.

Epoca lui Ştefan cel Mare

Cetatea Sucevei văzută de pe platou.

Domnitorul Ştefan cel Mare (1457-1504) a înţeles cel mai bine necesităţile construirii de clădiri fortificate pentru a apăra Principatul Moldovei de atacurile turcilor, tătarilor, ungurilor sau polonilor. El a construit primele mănăstiri fortificate din Moldova şi a întărit cetăţile existente. Considerând că Cetatea Sucevei nu este suficient întărită pentru a rezista atacurilor inamicilor Moldovei, el a construit un zid de incintă care a înconjurat fortul muşatin, asemenea unui inel.
În construirea zidului de incintă, pot fi distinse două etape. În prima etapă, anterioară anului 1476, a fost construit, la aproximativ 20-25 m de zidul fortului muşatin, un zid de incintă cu o lăţime de 1,5 m, întărit cu trei turnuri pătrate (pe colţurile de nord-vest, sud-vest şi sud-est), care înconjurau laturile de vest, sud şi est ale primei fortificaţii; latura de nord se afla pe un pinten de deal, iar zidurile de pe această latură erau deja pe marginea dealului. Zidul de incintă avea înălţimea de 15 m faţă de fundul şanţului de apărare, fiind prevăzut cu creneluri (goluri de tragere) plasate în partea inferioară.
Un zid lega bastionul din sud-vest a fortului muşatin cu bastionul din colţul de sud-vest a zidului de incintă construit de Ştefan cel Mare. Pentru a evita prăbuşirea peretelui şanţului de apărare de pe latura de est, a fost construită o contraescarpă (un zid de piatră, cu rol de sprijin).
În vara anului 1476, Cetatea Sucevei a fost asediată de oştile turceşti, conduse de sultanul Mahomed al II-lea, fiind avariată. După cum ne informează cronicarul polonez Jan Dlugosz, oştenii aflaţi în cetate, conduşi de hatmanul Şendrea, s-au apărat eroic, iar oştile otomane au fost nevoite să se retragă. Acest asediu a demonstrat vulnerabilitatea zidurilor de incintă şi a turnurilor pătrate în faţa tirurilor de artilerie cu ghiulele de fier.
Ca urmare a celor constatate, începe a doua etapă de construcţie a cetăţii din timpul lui Ştefan cel Mare. Pentru a întări şi mai mult cetatea, domnitorul a dispus adăugarea la primul zid de incintă a unui al doilea zid, cu grosimea de 2 metri, care s-a unit pe latura de nord cu zidul fortificaţiei lui Petru Muşat. Noul zid de incintă cu o grosime apreciabilă (de cel puţin 3,5 m) a fost prevăzut cu şapte bastioane semicirculare: câte unul pe laturile de nord-vest, sud-vest, sud, sud-est şi nord-est şi două pe latura de est. Cele trei bastioane pătrate din prima etapă au fost menţinute fiind dublate cu ziduri semicirculare.
În septembrie 1477 a fost pusă o pisanie cu stema Moldovei pentru a aminti de lucrările de refacere întreprinse după asediul din 1476. Fragmente din pisanie au fost găsite cu prilejul lucrărilor de restaurare din anul 1971.
Şanţul de apărare a fost mult lărgit, fiind extins şi pe laturile de sud şi vest ^[8], cea de nord aflându-se pe un pinten de deal după cum am spus mai înainte. Acest fapt nu a permis umplerea cu apă a şanţului de apărare, ea putându-se scurge pe latura de nord.
Intrarea în cetate a fost mutată pe latura de nord-est, unde a fost construit peste şanţul săpat cu aproape un secol în urmă un pod cu o parte fixă şi una mobilă, suspendat pe doi piloni. Odată trecut podul, vizitatorii nepoftiţi dădeau de o capcană unde puteau să-şi piardă viaţa. După capcană, au fost construite două camere de gardă de o parte şi de alta a intrării.
De asemenea, în interiorul cetăţii, tot în perioada lui Ştefan cel Mare, au fost dezvoltate şi construcţiile cu parter şi etaj datând din epoca anterioară. Pe latura de est a fortului care avea trei etaje se aflau încăperile destinate voievodului şi familiei sale, atunci când locuiau în cetate. Pardoseala încăperilor era din cărămizi smălţuite, iar pereţii şi sobele au fost îmbrăcate în teracotă.
Pe latura de est, în dreptul bastionului, a fost construită o încăpere destinată a fi pulberărie (depozit de praf de puşcă). Pe platou, la 1 km distanţă de cetate, au fost construite întărituri pentru apărare, constând din gropi şi şanţuri mari care au fost nivelate în timp.
Cetatea a fost asediată din nou în anul 1485 de armatele otomane, apoi în perioada 26 septembrie - 19 octombrie 1497 de oştile poloneze conduse de regele Ioan Albert. Nici unul dintre atacuri nu a reuşit să ducă la predarea cetăţii.
În perioada domniei lui Ştefan cel Mare, Cetatea Sucevei era apărată de o garnizoană puternică, condusă de pârcălabi (dregători domneşti). La începutul domniei lui Ştefan, sunt menţionaţi pârcălabii Iliaş şi Ponici. Începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, pârcălabii au purtat denumirea de portari ai Sucevei. În timpul asediului din 1476, portar al Sucevei era Şendrea, cumnatul lui Ştefan cel Mare, urmat în funcţie de Luca Arbore.

Decăderea cetăţii şi distrugerea acesteia

Cetatea Sucevei văzută de pe platou.

Situată pe un pinten de deal, cetatea a fost afectată şi de alunecări de teren. În imagine se văd trei bastioane reconstruite parţial, dunga albă indicând nivelul la care se aflau ruinele la mijlocul secolului al XX-lea. În depărtare se vede turnul Bisericii Sfântul Dumitru, construit de Alexandru Lăpuşneanu şi având 40 metri înălţime.

Urmaşii lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea (1504-1517) şi Ştefăniţă Vodă (1517-1527) au efectuat unele lucrări de mică amploare de refacere a cetăţii, la zidul de incintă şi în interiorul fortului.
În anul 1538, oastea otomană (cu 150.000-200.000 soldaţi, după unele izvoare) condusă de însuşi sultanul Soliman Magnificul năvăleşte în Moldova cu gândul să o ocupe. În acelaşi timp, tătarii din Crimeea atacă hotarul de est, în timp ce oştile Ţării Româneşti şi Ungariei atacă dinspre vest. În drumul spre Suceava, otomanii beneficiază de sprijinul unor boieri moldoveni, nemulţumiţi de politica autoritară a domnnitorului Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546). Întruniţi la Curtea domnească din Bădeuţi, boierii trădători, în frunte cu hatmanul Mihu şi cu logofătul Gavril Trotuşan (ctitorul Bisericii Tuturor Sfinţilor din Părhăuţi - 1522), decid să predea Cetatea Sucevei sultanului.
Petru Rareş fuge în Transilvania, în Cetatea Ciceu, care îi aparţinea ca feudă, iar la 14 septembrie 1538 Soliman Magnificul intră în cetate cu mare alai şi fără a întâmpina rezistenţă. Sultanul numeşte ca domn pe Ştefan Lăcustă (1538-1540), un nepot al lui Ştefan cel Mare şi timp de câteva zile, turcii şi tătarii jefuiesc crunt Moldova. După cum menţionează cronicarul Macarie în letopiseţul său: "Oastea barbarilor purta război crunt cu Moldovlahia, prădând casele şi înveselindu-se cu prăzi. Atunci şi preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor şi ca o mireasă împodobită, ca o roabă au ruşinat-o... Turcii au pus mâna pe bogăţiile domnilor şi pe râuri de averi. De acolo s-a întors ca mare învingător, acel trufaş stăpânitor al turcilor şi s-a dus la cetatea împărătească, lăsând ca stăpân al domniei pe un oarecare Ştefan".
În anul 1540, boierii moldoveni îl asasinează pe Ştefan Lăcustă într-un foişor din cetate, în timp ce acesta dormea. Domnitorul Despot Vodă (1561-1563) îşi stabileşte şi el reşedinţa la Suceava. Cetatea este asediată din nou în anul 1563, timp de trei luni, de către hatmanul Ştefan Tomşa, iar mercenarii unguri care o apărau predau cetatea oştii lui Tomşa. Asediul din 1563 a provocat distrugeri grave cetăţii.
La solicitarea turcilor care-l aduseseră pe tron în a doua sa domnie, domnitorul Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568) mută capitala Moldovei de la Suceava, oraş fortificat şi situat în nordul Moldovei, la Iaşi, localitate lipsită de fortificaţii. El este obligat să dărâme toate cetăţile, pentru ca ţara să fie incapabilă să se apere. Cu excepţia Hotinului, el incendiază toate cetăţile. După cum povesteşte cronicarul Grigore Ureche, "făcând pre cuvântul împăratului, au umplut cetăţile cu lemne şi le-au aprins de au ars şi s-au risipit".
La sfârşitul secolului al XVI-lea, Cetatea Sucevei devine reşedinţa domnitorilor Aron Vodă (1592-1595), Ştefan Răzvan (1595) şi Ieremia Movilă (1595-1606), care s-au ridicat la luptă împotriva Imperiului Otoman. În anul 1596, zidurile vechii cetăţi sunt fortificate de Ieremia Movilă, după cum atestă un fragment de cărămidă descoperită în cetate şi inscripţionată.
În mai 1600, Mihai Viteazul întreprinde o campanie militară în Moldova. După ce armatele sale trec apa Trotuşului la 4 mai 1600 şi ocupă Bacăul la 10 mai, oştile valaho-transilvane se îndreptă spre Suceava, iar la 16 mai, apărătorii Cetăţii Sucevei îi deschid porţile şi se predau fără luptă. Unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, Ioan Kapturi, a fost numit noul pârcălab al cetăţii. La 29 mai 1600, el a jurat credinţă, în calitate de pârcălab, noului domnitor. Mihai Viteazul a lăsat în cetate o garnizoană.
Oştile poloneze şi cazace conduse de Jan Zamoyski şi Stanislaw Zolkiewski şi având un efectiv de circa 24.000 de oşteni trec Nistrul la 4 septembrie 1600, iar la 6 septembrie se află în faţa Cetăţii Suceava. Garnizoana lăsată aici de Mihai Viteazul după plecarea sa la Alba Iulia nu reuşeşte să ţină piept forţelor inamice, iar Ieremia Movilă era reînscăunat ca domn al Moldovei.
Domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) întreprinde lucrări de restaurare a Cetăţii Suceava. În timpul său, sunt refăcute zidurile din cărămidă, este înconjurată curtea interioară de o loggia susţinută de pilaştri de cărămidă, sunt reamenajate pivniţele de pe latura de vest, iar sobele din cetate sunt placate cu plăci de Iznik şi cahle pentru sobe de influenţă lituaniană. Pe latura sudică este construită o încăpere pentru îmbăierea domnitorului şi se amenajează o închisoare în turnul de pe mijlocul laturii sudice a fortului muşatin.
În anul 1653, cetatea este apărată de cazacii lui Timuş Hmelniţki, ginerele lui Vasile Lupu, în timpul luptelor pentru tron dintre oştile domnitorului Vasile Lupu şi cele ale logofătului Gheorghe Ştefan, pretendent la tronul Moldovei. Cetatea suferă grave avarii, iar hatmanul cazac este rănit grav şi moare sub zidurile cetăţii la 15 septembrie 1653.
Eustratie Dabija (1661-1665) dispune instalarea în Cetatea Sucevei a unei monetării, care funcţionează între anii 1662 şi 1668 şi unde se emit ultimele monede moldoveneşti (bani mărunţi de aramă, denumiţi "şalăi").
În anul 1673, în cetate se instalează o garnizoană polonă, cu acordul voievodului Ştefan Petriceicu (1672-1673, 1673-1674). După şase luni de luptă, oştile turceşti reuşesc să-i alunge pe polonezi şi îi poruncesc domnitorului Dumitraşcu Cantacuzino (1673, 1674-1675) să dărâme cetatea. În iulie 1675, "triimis-au Dumitraşco-vodă pe Panaitachii uşerul Morona c-un agă turcu, pentru să strâce cetăţile, şi cu alţi boieri. Şi atunce, ieşind nemţâi din Suceavă, au întrat acel Panaite, tălmaciu agăi, şi cu acel agă ... Dece atunce au strâcat cetatea Sucevei ş-a Neamţului ş-a Hotinului".
La rândul său, cronicarul Nicolae Costin precizează că: "... şi punând lagum (praf de puşcă), sub zidurile cetăţilor le-au arungat din temelie. Numai cetatea Sucevei, neputând-o strica cu lagum au umplut-o cu lemne şi cu paie, apoi le-au dat foc de au ars. Şi astfel slăbindu-i zidurile din pricina fierbinţelei de tot mari s-a risipit cetatea".
În anul 1684, la sfârşitul celei de-a treia domnii a lui Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672, 1678-1683), întreagă latura de nord a cetăţii s-a prăbuşit în urma unui puternic cutremur, printre care "“… şi turnul cel mare din Cetatea Sucevei, ce-i zice turnul Nebuisăi”.

Cetatea ruinată

Cei care au trecut prin preajma cetăţii în următoarele secole au constata faptul că din aceasta nu mai rămăseseră decât nişte ruine. La sfârşitul secolului al XVII-lea, trupele polone de sub comanda regelui Ioan III Sobieski (1674-1696) au ocupat Suceava, stabilindu-şi cartierul general la Mănăstirea Zamca în timpul campaniei antiturceşti din anii 1690-1691. El a fortificat Zamca, transformând-o într-o adevărată cetate.
În anul 1700, aflat în trecere spre Istanbul, solul polonez Rafael Leszczynski consemnează în însemnările sale că în Suceava se mai păstrau doar ruinele Palatului Domnesc ^[17].
Timp de peste două secole, Cetatea Sucevei s-a aflat în părăsire, ruinându-se şi mai mult.
Abia la începutul secolului al XX-lea, arhitectul austriac Karl A. Romstorfer a efectuat lucrări de restaurare a Cetăţii de Scaun. El a efectuat primele săpături arheologice (1895-1904), a degajat ruinele ^[18] şi a consolidat părţile ameninţate de prăbuşire (1897-1903). Printre altele, arhitectul austriac este autorul primei monografii a Cetăţii Sucevei, intitulată Cetatea Sucevii descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între anii 1895-1904 (Institutul de Arte Grafice "Carol I", Bucureşti, 1913) - 170 pagini+12 planşe anexate, 113 ilustraţii în text.
În anul 1951, la iniţiativa Academiei Române, a fost organizat primul şantier şcoală de arheologie medievală din România, sub conducerea profesorului Ion Nestor de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, cercetări arheologice care au condus la stabilirea etapelor de edificare ale Cetăţii de Scaun. În perioada 1961-1970 s-au întreprins ample lucrări de protejare, consolidare şi restaurare parţială a cetăţii. A fost conservat paraclisul refăcut de Ştefan cel Mare, s-au înălţat cu câţiva metri unele ziduri ale fortului muşatin, cât şi zidurile de incintă. Cetatea rămâne însă fără zidurile de pe latura de nord, care se prăbuşiseră în urma cutremurului din anul 1684. În încăperea pulberăriei s-a intenţionat amenajarea unui muzeu al cetăţii.
Pentru a conserva zidurile cetăţii şi a împiedica prăbuşirea lor, au fost înălţate zidurile cu câţiva metri. Pentru delimitarea zidurilor vechilor ruine de cele înălţate de restauratori a fost trasată o dungă albă, ce şerpuieşte în exteriorul zidurilor.
În anul 2004, cu prilejul comemorării a 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, s-au finanţat din bugetul statului unele lucrări de restaurare parţială a cetăţii, fiind aplicată pe zidul fortului, în apropierea intrării, o placă memorială din marmură. Lucrările efectuate au vizat acoperirea pivniţei cu o placă din beton, consolidarea arcadelor interioare, restaurarea podului de acces în cetate etc.
Începând din anul 2005, în cetate sunt găzduite expoziţii temporare de pictură sau expoziţii cu figuri de ceară pe teme diverse.

Descriere

Planul Cetăţii de Scaun a Sucevei pe un panou aflat înainte de intrarea în cetate. Etapele de construcţie ale cetăţii sunt marcate cu culori diferite. Cu roşu este marcată perioada lui Petru Muşat, cu verde faza lui Alexandru cel Bun, cu portocaliu prima etapă a lui Ştefan cel Mare şi cu negru etapa a II-a a lui Ştefan cel Mare. Zidurile prăbuşite sunt marcate cu linii punctate.

Cetatea de Scaun a Sucevei este formată din mai multe elemente componente. Între cetate şi restul platoului se află un şanţ de apărare, ale cărui pereţi dinspre platou de pe latura de est au fost consolidate cu o contraescarpă. O astfel de construcţie a existat şi pe latura de sud, dar s-a prăbuşit. Pe latura de vest şi pe cea de sud-vest a fost construit un val de apărare artificial.
În cetate se pătrundea printr-un pod de acces cu o parte fixă şi o alta mobilă, sprijinit în doi piloni înalţi din piatră. Partea mobilă se putea ridica în caz de primejdie, dar odată trecut de ea exista o capcană în care puteau cădea vizitatorii nepoftiţi. Trecut şi de partea fixă a podului, se ajunge în curtea interioară a cetăţii. De acolo pentru a intra în clădirea fortului se trecea printr-un sistem de trei porţi, apărate de soldaţi ce stăteau în camere de gardă, special amenajate.
Fortul muşatin are un plan dreptunghiular, având laturile de nord şi sud de 36 m şi laturile de est şi vest de circa 40 m, cu ziduri groase de circa 1,50 m, întărite din loc în loc cu turnuri de apărare, de formă pătrată.
În mijlocul fortului se afla o curte interioară largă, înconjurată de încăperi cu diferite întrebuinţări:

• pe latura de est, care avea trei etaje, se aflau apartamentele domneşti (ale voievodului şi ale familiei sale, când locuiau în cetate), un depozit de alimente şi un paraclis. Ferestrele încăperilor domneşti aveau dimensiuni mai mari, având ancadramente sculptate în piatră. În paraclis se pătrundea din curtea interioară prin intermediul unei scări de piatră în spirală. Pereţii paraclisului erau acoperiţi cu pictură în frescă. În dreptul intrării de pe latura de nord-est, în zona porţilor, se aflau o cameră pentru corpul de gardă, care păzea intrările.
• pe latura de vest, se afla la subsol o pivniţă întinsă, sub formă de hală, în care se pătrundea din curtea interioară printr-o scară care cobora. Pivniţa era împărţită în două nave prin stâlpi masivi, dreptunghiulari, legaţi, pe de o parte, între ei prin arcuri semicirculare formate din bolţari, iar pe de altă parte, prin arcuri corespunzătoare, transversale, cu pereţii laterali. La parter exista o sală de mari dimensiuni, în care se întrunea Sfatul Domnesc. Sala avea console în stil gotic, console în stilul Renaşterii, chei de boltă dintre care una cu stema Moldovei (capul de bour cu o stea cu cinci raze între coarne, încadrat în dreapta de o rozetă cu cinci petale şi la stânga de o semilună) ^[21].
• pe latura de sud se aflau baia domnească şi o închisoare în turnul de pe mijlocul laturii sudice a fortului muşatin. Iniţial, intrarea se făcea pe latura de sud, printr-o poartă încununată de un arc semicircular.
• pe latura de nord nu existau încăperi, aici aflându-se doar zidul de incintă şi zidul fortului cu bastioane pătrate.

Restul încăperilor din cetate era destinat soldaţilor, cetatea având rol de apărare, ea nefiind locuită de domnitor, familia sa şi de sfetnici apropiaţi decât în caz de pericol, în restul timpului fiind folosită Curtea domnească din oraş.
Încăperile din cetate aveau sobe din teracotă smălţuuită, decorate cu motive geometrice, steme ale Moldovei, animale fantastice sau personaje mitologice. În exterior, pereţii erau decoraţi cu şiruri de discuri şi butoni ornamentali.
Ştefan cel Mare a adăugat în exteriorul zidului fortului muşatin, dar lipite de zid, două camere de gardă în dreptul intrării de pe latura de nord-est, iar Eustratie Dabija a construit la mijlocul secolului al XVII-lea o monetărie pe latura de est, dar zidurile acesteia s-au prăbuşit.
În exteriorul fortului se află zidurile de incintă construite în două etape, identificabile uşor, un zid din vremea lui Alexandru cel Bun paralel cu latura de sud şi un zid din vremea lui Ştefan cel Mare perpendicular pe turnul pătrat de pe latura de sud-vest. Zidurile de incintă au şapte bastioane semirculare, trei dintre ele având pereţii interiori de formă pătrată. Pe latura de est a zidurilor s-a construit depozitul de praf de puşcă, iar pe latura de sud s-a amenajat un loc de execuţie.

Castelul Bathyanyi, Aleşd

Istoric

„La 50 km de Timişoara şi la numai 7,5 km de Deta, într-un parc cu specii valoroase de copaci, castelul Banloc aşteaptă, precum Frumoasa din Pădurea Adormită să se trezească la viaţă. Castelul a avut parte de o existenţă dramatică, trecând de la un pro­prietar la altul, prin momente de glo­rie, dar şi de abandon, până la cu­tremurul din iulie 1991.”
Deşi o seamă de mărturii sugerează că Banlocul ar fi fost între anii 1552-1716 sediul paşei de la Timişoara, despre castelul actual se poate afirma cu certitudine că a fost clădit pe temelii vechi în anul 1793 de către contele Lázár Karátsonyi. Atât clădirea cât şi parcul au fost decorate pe întreg parcursul secolului XIX şi până în primii ani ai sec. XX. După Primul Război Mondial ocupaţia sârbă aduce primele devastări, prefigurând parcă jaful la scară mai mare ce va urma în anii 1948-1989. Grevat de datorii, ultimul conte Karátsonyi-Keglevich Imre vinde, în anul 1935, ceea ce a rămas din domeniu, inclusiv castelul şi parcul, ex-Reginei Elisabeta a Greciei, sora Regelui Carol al II-lea al României. Aceasta renovează întregul complex, castelul cunoscând astfel o ultimă perioadă de glorie.

În articolul intitulat: "Banlocul. Povestea unui grof - Castelul istoric - Stăpâna de azi, A.S.R. Principesa Elisabeta", apărut în ziarul "Dacia" din 7 august 1939, părintele Ioan B. Mureşianu face câteva consideraţii de natură estetică şi istorică: "Frumuseţea Banlocului o dă parcul ce ia o bună parte din aripa dreaptă a satului, sfârşindu-şi zidurile înconjurătoare - ca de cetate - spre centru. La răscrucea aleilor veghează statui şi inscripţii lapidare romane, dăltuite în primele decenii după cucerirea Daciei, luate de la Sarmizegetuza, după cât mă lămureşte un studiu german de paleografie. Printre liniile de brazi, stă legat în cercuri şi cu rănile cimentate, unul din cei 100 de acaţi, aduşi din America sub Maria Thereza (1740-1780). Castelul îşi ridică zidurile cu linie gotică îndulcită, cu vârful de săgeată ascuţită, în faţa parcului. A fost zidit pe temelii bătrâne, în 1783. [...] Sunt adăpostite aici o sumedenie de antichităţi, tablouri rococo, preţioase picturi în miniatură, sculpturi în marmoră, executate de celebri sculptori italieni şi o frumoasă colecţie de arme. O curiozitate deosebită o prezintă colecţia de caricaturi, mumia adusă din Egipt şi un arc de care se leagă o întreagă poveste..."


Elemente din decoraţiunile castelului au devenit pentru Prinţesă sursă de inspiraţie pentru decorarea Palatului Elisabeta din Bucureşti. Grifonul înaripat, întâlnit atât pe blazonul familiei Karátsonyi cât şi la piesele de mobilier în stil Empire din castel, poate fi văzut şi în decoraţiunile palatului din Bucureşti în diferite ipostaze. După piesele de mobilier de renaştere spaniolă (o parte păstrate la Muzeul de Artă din Timişoara) au fost realizate cópii ce există şi în prezent în palatul de la Şoseaua Kisseleff.
După anul 1948 începe pustiirea. Imediat după plecarea reginei şi alungarea angajaţilor, statuile parcului sunt vandalizate cu bâtele, arhiva şi biblioteca - arse. Clădirea castelului a fost, pe rând apoi, atribuită Gospo­dăriei Agricole de Stat (1950-1956), Ocolului Sil­vic (1956-1958), apoi a devenit Casă de bă­trâni (1958-1964). A stat abandonat aproape doi ani, apoi a devenit orfe­linat (1966-1983) şi, prin schimb între Inspecto­ratul şcolar şi Leagănul de copii, şcoală cu cla­sele I-X (1983-1991). O parte a parcului este atribuită fermei agricole. În anul 1997 când am vizitat ultima oară Banlocul, printre turmele de vaci costelive şi şoproanele de paie mucegăite, zăreai din loc în loc câte o statuie albă fără braţe şi cu chipul mutilat, martor tăcut al vremurilor apuse.

Descriere

Construit pe un plan în formă de "U", castelul din Banloc este o clădire masivă, cu ziduri groase (cca. 1,25 m) din cărămidă arsă, cu faţada principală orientată spre sud, iar spre nord cu două aripi formând o curte terasată (curtea de onoare). Realizat în stil Renaissance, pe faţada de sud ca unic ornament, castelul avea un atic prevăzut cu blazonul din piatră al familiei Karátsonyi. Acest însemn heraldic a fost păstrat şi după ce castelul a devenit propietatea Casei Regale a României, fiind dat jos după anul 1948. În fapt, a fost literalmente aruncat în fosa septică a castelului, unde părţi din el mai sunt şi acum (în 1997). Acelaşi însemn heraldic exista şi pe un mozaic aflat în curtea de onoare a castelului. Tot aici mai era menţionat anul "MDCCLIX". Aticul a căzut definitiv la cutremurul din anul 1991, când a spart acoperişul şi tavanul salonului de la etaj, făcându-se bucăţi pe pardoseala camerei.

Comparativ cu simplitatea faţadei de sud, faţada de nord a castelului (dinspre parc) - în special cele două aripi care închid curtea de onoare - prezintă mai multe elemente de decoraţiuni: ferestrele podului de formă barocă, altoreliefurile cu tematică bine definită (motive heraldice şi cu tematică inspirată din mitologia greco-romană) încastrate în zidărie. Pe lângă acestea importante sunt feroneria de secol XVIII ce închidea curtea de onoare precum şi lampadarele din fier forjat (câte unul pe fiecare colţ al curţii) şi care în structura lor decorativă aveau specificat anul 1793. Interesante din punct de vedere arhitectonic sunt intrările la demisolul clădirii. Realizate în rezalid acestea creează o ruptură în planul faţadei şi sunt alcătuite dintr-o arhitravă ce se sprijină pe imitaţii de coloane dorice. Porţile sunt din lemn sunt prevăzute cu feronerie de secol XVIII iar deasupra lor, în zid, există câte un altorelief cu tematică diferită pentru fiecare intrare, în funcţie de utilitatea pe care pivniţa o primea. Intrarea în pivniţa de vin este sugerată de prezenţa ciorchinelui de strugure pe care un putto (amoraş) îl dăruie unui personaj feminin redat în poziţie aşezată, în timp ce la intrarea în pivniţa de lemne se află reprezentarea zeului Pan cântând la syrinx (nai). Deşi nu există mărturii în acest sens, se pare că desele reprezentări ale zeului Pan (în parc au existat cel puţin două statui ale căror fragmente se găsesc în prezent la Muzeul Banatului din Timişoara) sunt strâns legate de numele localităţii: Panloch - Panloc - Banloc nume care s-ar traduce prin "Locul stăpânului".

Castelul are pivniţă, parter, etaj şi pod. Sistemul de organizare spaţială atât la parter cât şi la etaj, este identic şi se compune - în centrul tractului principal (sud) - dintr-o sală dominantă, perpendiculară cu faţada, care trece prin întregul corp al clădirii. La parter această sală s-a format prin zidirea unei mai vechi intrări boltite, fapt observat în zidăria clădirii. În stânga şi în dreapta acestei săli principale, sunt câte 2 odăi - în total 5 încăperi - iar în aripile de est şi de vest ale clădirii, alte 3 încăperi deservite de câte un coridor în fiecare aripă. În colţurile moarte sunt scările, iar la capetele nordice ale coridoarelor sunt băile. O caracteristică aparte a castelului era dată, pe partea de nord, de cele două ferestre de la pod de inspiraţie barocă, dar care au fost drastic modificate în perioada 1948-1989 prin transformarea lor în două deschideri pătrate şi lipsite de stil.

Cândva, în secolul XIX, după călătoria făcută în Egipt de către nepotul lui Lázár, Jenő Karátsonyi(1861-1933), faţada castelului este încadrată de două por­ţi masive, ce prezintă din punct de vedere stilistic o interesantă combinaţie de elemente inspirate de antichitatea egipteană şi neogoticul englezesc. În parcul din jurul castelului a existat, până la cutremurul din anul 1991, o clădire construită în acelaşi stil neogotic şi denumită în vremea contelui maghiar „Camera egipteană”, aici fiind adusă, printre multe alte obiecte de artă, mumia amintită de părintele Mureşianu.

În afara porţilor amintite mai sus, alte două porţi permiteau accesul în parcul castelului. Din acestea doar una mai există în prezent, cealaltă fiind demolată în perioada 1948-1989.

Banloc - Poarta Andrássy şi Aleea pinilor

Venind de la Deta spre Banloc, la capătul unei impresionante alei de aproape 500 de metri, străjuită de pini - din specia Pinus Nigra - se afla Poarta Andrássy sau Poarta leilor. Denumirea din urmă se datora celor doi grifoni care decorau pilonii principali. Numele porţii şi al aleii este inspirat de cel al Carolinei Andrássy, soţia contelui Karátsonyi Jenő (Eugen) şi a fost adaptat de locuitorii comunei sub denumirea de „Drumul Andraşului”. În prezent poarta mai există doar în fotografii şi vederi de epocă. A fost demolată prin anii '70 ai secolului trecut şi odată cu ea au dispărut şi grifonii. O parte din aleea de pini a supravieţiuit până în anul 1997, oferind o privelişte unică prin înălţimea de peste 20 de metri a arborilor. Datorită brizei care adie aproape permanent dinspre dealurile Vârşeţului, o simplă plimbare pe alee devine o experienţă greu de redat în cuvinte. Pitită printre pini, o ciupercă din lemn prevăzută cu băncuţe, oferea - cândva - adăpost în caz de vreme nefavorabilă. Aflată în exteriorul parcului propriu-zis, această alee completa intregul ansamblu peisagistic al castelului din Banloc. Deşi declaraţi monument al naturii (sic!), pinii ce formează aleea dispar de la an la an, datorită nepăsării democratice. În anul de graţie 2006 doar pâlcuri de 2-3 arbori, răsfirate pe o distanţă de aproximativ 100 de metri, mai amintesc de fostul "Drum al Andraşului"

Situată pe latura de nord a parcului, o poartă ce există şi azi, asigura accesul spre şi dinspre gara aflată la aproape 2 km spre nord. "Inventarul general" realizat la data de 27 ianuarie 1948 de "Comisia de inventariere a Administraţiei Domeniului Banloc" descrie acest obiectiv ca fiind o "construcţie masivă de cărămidă arsă; tencuită; ornamentată în stil neogotic englezesc [...]", atribuindu-i (în anul 1948) o vechime de 60 de ani. Proiectul original al porţii, aflat la Arhivele Statului Timişoara, pare a demonstra însă, altceva. Deasupra cheii de boltă, într-un plan patrulater, proiectul amintit mai sus prevedea, în basorelief, anul 1903. Atât cât permite calitatea imaginii precum şi din relatările localnicilor, se pare că în realitate s-a optat pentru un însemn heraldic, fie blazonul conţilor Karátsonyi, fie elemente disparate din blazon, cel mai uzual după grifon fiind cel al sirenei ce ţine în mână o cruce dublă (de menţionat că ansamblul castelului mai purta şi numele de "Sirena"). După 1947 poarta a rămas în picioare, dar basorelieful a fost nivelat aşa încât, toate detaliile desenului au dispărut. Poarta exista încă în anul 1997, zidul lateral dreapta fiind aproape demolat. De asemenea, în această imagine se poate observa care era structura zidurilor ce înconjurau parcul pe latura de nord, fotografia fiind realizată în jurul anului 1914.

Parcul castelului

În Banatul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea spiritul socio-artistic predominant este cel neoclasic. Castelele împreună cu parcurile ce le înconjoară sunt produsele tiparului clasicist şi demonstrează, prin dimensiuni şi calitate, greutatea economică a zonei precum şi capacitatea de adaptare a acesteia la marile curente artistice ale Europei centrale. Spre deosebire însă de fastuoasele parcuri ce aveau rolul de a satisface doar apetenţe estetice, parcurile bănăţene sunt substituite funcţionalului, comanditarii renunţând la orice ostentaţie de modelaj, prefererând o creativitate adaptată locului respeciv. Se naşte astfel ceea ce în limbajul uzual al secolului al XIX-lea sunt denumite, deşi impropriu, grădinile sau parcurile englezeşti. Diferite de la un domeniu la altul, tiparul după care acestea au fost realizate este comun, după o formulă consacrată epocii:

• Terenul din faţa castelului păstrează tradiţia peisagistică a secolului al XVIII-lea cu spaţii florale deschise, amenajate în figuri geometrice şi arbescuri perfecte, rondouri trasate cu compasul. Acest spaţiu de onoare este plasat, de regulă, în spatele castelului, spre grădină, pe axul principal al clădirii, cunoscut fiind şi sub denumirea de „gradina franceză”. Este urmat de grădina engleză care se detaşează de planurile geometrice riguros întocmite, continuând parcul într-un amestec pictural de exotism şi mitologie, de un naturalism bine controlat împotriva oricărei exagerări manieriste.
• Castelul estre construit pe baza unui plan neoclasic chiar dacă se fac anumite concesii romantismului prin prezenţa unui turn crenelat sau a unui pinion în trepte.
• Alăturarea unei grădini de configuraţie romantică.

În zona Banatului această schemă compoziţională este ilustrată de castelele Csekonics din Jimbolia (în prezent demolat), Nako din Sânnicolau Mare, şi poate cel mai important ca suprafaţă şi amenajare, castelul familiei Karátsonyi din Banloc.

Acesta din urmă se detaşează oarecum de celelalte castele datorită unui anumit complex de împrejurări prin care a trecut de-a lungul timpului. În primul rând datorită istoriei lui ca reşedinţă a familiei Karátsonyi timp de 142 de ani, mai apoi ca domeniu regal a fost mereu în atenţia contemporanilor, din aprecierea acestora nelipsind elogii precum parc de toată frumuseţea, amenajat după toate regulile unui parc romantic. În al doilea rând pentru faptul că până acum - cu excepţia unor reconstituiri - nu a fost întocmită o evidenţă foarte riguroasă, bazată pe documente care să ateste soarta valoroaselor bunuri adunate în acest castel de-a lungul deceniilor.

Castele in România

Judeţul Bihor

* Castelul Bathyanyi, Aleşd
* Castelul Csaky, Marghita
* Castelul Ghiorac, Ghiorac
* Castelul Sânmartin, Sânmartin
* Castelul Ţeţchea, Ţeţchea
* Castelul Degenfeld-Schomburg, Balc
* Castelul Toldy, Sânnicolau Român
* Castelul Miskolczy, Ciumeghiu
* Castelul Moskovits, Arpăşel
* Castelul Thelegdy, Tileagd
* Castelul Zichy, Diosig
* Castelul Zichy, Gheghie
* Castelul Zichy, Lugaşu de Jos


Judeţul Satu Mare

* Castelul Cserey-Fischer, Tăşnad
* Castelul Karolyi, Ardud
* Castelul Karolyi, Carei
* Castelul Lonyai, Medieşu Aurit
* Castelul Perenyi, Turulung
* Castelul Vecsey, Livada

Judeţul Maramureş

* Castelul Apaffi, Coştiui
* Castelul Blomberg, Gârdani
* Castelul Teleki, Pribileşti
* Castelul Pecsi Mihai, Ţicău
* Castelul Teleki, Coltău

Transilvania

Judeţul Alba

* Castelul Bethlen-Haller din Cetatea de Baltă
* Castelul Esterházy din Şard
* Castelul Martinuzzi din Vinţu de Jos
* Castelul din Stremţ din Stremţ
* Castelul Kemény din Sâncrai
* Castelul Wesselenyi din Obreja
* Castelul Mikes din Cisteiu de Mureş
* Castelul Teleki din Uioara de Sus
* Castelul Bethlen din Aiud
* Castelul Alexius şi Georgius Bethlen din Sânmiclăuş
* Castelul Kemény din Galda de Jos

Judeţul Bistriţa-Năsăud

* Castelul Hye din Ilişua
* Castelul Lázár Imre din Sărata
* Castelul Rákóczi din Şieu-Măgheruş
* Castelul Torma din Cristeştii Ciceului
* Castelul Wesselenyi din Chiochiş
* Castelul Haller din Matei
* Castelul Teleki din Comlod
* Castelul Teleki din Posmuş
* Castelul Bánffy din Urmeniş
* Castelul Bethlen din Arcalia
* Castelul Bethlen din Beclean
* Castelul Bethlen din Cristur-Şieu


Judeţul Braşov

* Castelul Béldy Ladislau din Budila
* Castelul Nemes din Budila
* Castelul Mikes din Budila
* Castelul Bran din Bran
* Castelul Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus
* Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos
* Castelul Sükösd-Bethlen din Racoş
* Castelul (cu turnurile de colţ) din Făgăraş
* Castelul Kálnoky din Hoghiz
* Castelul Haller din Hoghiz
* Castelul Guthman-Valent din Hoghiz
* Castelul Râşnov din Râşnov

Judeţul Covasna

• Castelul Apor din Turia
• Castelul Béldy Mikes din Ozun
• Castelul Mikó din Olteni
• Castelul Szentkereszty din Arcuş
• Castelul Thury-Bányai din Tamaşfalău
• Castelul Daniel din Tălişoara
• Castelul Daniel din Vârghiş
• Castelul Nemes din Hăghig
• Castelul Kálnoky din Micloşoara
• Castelul Kálnoky din Valea Crişului
• Castelul Mikes din Zăbala
• Castelul Mikes-Szentkereszty din Zagon
• Castelul Mikes din Bixad

Judeţul Harghita

• Castelele Apafi din Tomeşti
• Castelul Lázár din Lăzarea
• Cetatea Mikó din Miercurea Ciuc

Judeţul Hunedoara

• Magna Curia sau Castelul Bethlen din Deva
• Castelul Corvineştilor din Hunedoara
• Castelul Bela Fay din Simeria
• Castelul Gyulay Ferenc din Mintia
• Castelul Kendeffy din Sântămăria-Orlea
• Castelul Nalatzi-Fay din Nălaţvad
• Castelul Pogány din Păclişa
• Castelul Veress din Bobâlna
• Castelul Jósika din Brănişca
• Castelul Nopcsa din Săcel
• Castelul Nopcsa din Zam

Judeţul Mureş

• Castel, Apalina, Mureş
• Castelul Apor, Abuş, Mureş
• Castelul Bornemisza, Gurghiu, Mureş
• Castel, Chendu, Mureş
• Castelul Degenfeld, Cuci, Mureş
• Castelul Dózsa-Barátosi, Trei Sate, Mureş
• Castel, Eremitu, Mureş
• Castelul Kendy-Kemény, Brâncoveneşti, Mureş
• Castelul Kornis-Rákoczi-Bethlen, Iernut
• Castel de vânătoare, Lăpuşna, Mureş
• Castelul Máriaffi, Sângeorgiu de Mureş
• Castel, Pănet, Mureş
• Castelul Pekri, Ozd, Mureş
• Castelul Rhédey, Sângiorgiu de Pădure
• Castelul Rhédey-Rothenthal, Găneşti, Mureş
• Castelul Toldalagi, Corunca, Mureş
• Castelul Ugron, Zau de Câmpie, Mureş
• Castelul Haller, Mihai Viteazu, Mureş
• Castelul Haller, Ogra, Mureş
• Castelul Haller, Sânpaul, Mureş
• Castelul Teleki, Dumbrăvioara, Mureş
• Castelul Teleki, Gorneşti, Mureş
• Castelul Bethlen, Bahnea, Mureş
• Castelul Bethlen, Boiu, Mureş
• Castelul Alexius şi Georgius Bethlen, Criş, Mureş
• Castelul Alexius şi Georgius Bethlen, Mădăraş, Mureş

Judeţul Sălaj

• Castelul Bay din Treznea
• Castelul Csáky din Almaşu
• Castelul Béldy din Jibou
• Castelul Wesselényi din Jibou
• Castelul Jósika din Surduc
• Castelul Haller din Gârbou
• Castelul Bánffy din Nuşfalău
• Castelul Alexius şi Georgius Bethlen din Dragu

Judeţul Sibiu

• Castelele Apafi din Dumbrăveni
• Castelul Bolyai din Buia
• Castelul Tobias din Boarta
• Castelul Turnu Roşu din Boiţa
• Castelul Brukenthal din Avrig
• Castelul Brukenthal din Micăsasa

Moldova

• Castelul Sturdza, Miclăuşeni, Iaşi
• Palatul Domnesc de la Ruginoasa, Iaşi
• Palatul Culturii din Iaşi, Iaşi
• Palatul Ghika - Comăneşti, Comăneşti

Muntenia

Castelul Peleş

• Castelul Cantacuzino, Buşteni
• Castelul Iulia Hasdeu, Câmpina
• Castelul Filipescu Kretzulescu, Drajna
• Castelul Foişor, Sinaia
• Castelul Martha Bibescu, Comarnic
• Castelul Peleş, Sinaia
• Castelul Pelişor, Sinaia
• Castelul Văcărescu-Calimachi, Măneşti, Prahova

Oltenia

• Castelul fermecat, Craiova

"Veacurile lui Troian"

Folclorul reprezintă cartea vie de istorie a unui popor, scrisă direct pe sufletele generaţiilor. Acolo, în ziceri, în datini, în obiceiuri sunt teuzarizate informaţii extrem de valoroase, pe care le ignorăm sau le denaturăm, cel mai adesea, sub presiunea evenimentelor conjuncturale. Şi, astfel, ne înstrăinam de însuşi spiritul neamului pentru a purta hainele de împrumut ale determinărilor politice, dar şi pe cele fastuoase ale vesniceleor raportări la mitologiile cu success de casă la spectacolele clipei.
De vreo două veacuri, ne tot grăbim să interpretăm folclorul românesc, în loc să-l conservăm, prin antologări ale clipei, urmărindu-i, după aceea, firească evoluţie, caz în care i-am putea anticipa şi anterioarele evoluţii. Interpretările sugurma autenticitatea, creează direcţii false de evoluţie. Bucuria de a trăi îşi aşează şuvoiul incandescent în matriţe construite de cei care urmăresc o anumită finalitate, o finalitate care să le confirme ipotezele pripite, ipoteze determinate de un anume stătut social şi de o anume trăire politică. La fel se întâmplă, din păcate, şi cu istoria scrisă, adică şi cu interpretările partizane ale evenimentelor de demult. Exemplificatoare, dar şi exemplară, este “ştiinţa” istoriei din ultimele două decenii, o “ştiinţa” care sublimează azi ceea ce va defăima mâine, şi invers,. Iar tărăboiul acesta prin sistemul valorilor perene nu-l fac profanii, ci înşişi istoricii, care tot repetă că nu ne cunoaştem trecutul, că am fi fost mereu şi mereu minţiţi, deşi responsabilitatea minciunii le aparţine doar lor, istoricii de ieri fiind, de fapt, şi cei de astăzi. Şi, aşa cum bătrâneţea lor ştiinţifică se dezice de maturitatea recentă, tot aşa şi istoria se dezice, în mod capricios şi, cel mai adesea, nejustificat de unele dintre capitolele sale.
Istoria, dar şi alte ştiinţe asemănătoare, nu au că ţintă adevărul, ci conjunctura. Mereu ne temem că o anumită dovadă istorică ar putea fi reinterpretata de adversari la fel de ideologici, care şi ei îşi zic istorici. De pilda, refuzam sa publicam “Consignatiuniea emigrantilor transilvaneni cari s-au asezat in Bucovina, din 3 Noiembrie 1778” ca sa nu dam scuipat la furca nationalistilor ucrainieni, care sustin ca Moldova ar fi fost o creatie statala romaneasca rezultata din emigratie transilvana, in dauna “autohtonilor” slavi. De parcă n-ar exista şi recensământul lui Rumeanţeev, care să spulbere neadevărurile vehiculate de ideologi de tipul zarvosului domn Juvoski. Abţinerea de la rostirea oamenilor obişnuiţi, care nu ne putem explica afinitatea pentru anumite locuri, altele decat locul natal, dar care sunt, în fapt, locurile natale ale străbunilor. Florin Piersic, de pildă, artistul atât de legat de Bucovina, dar şi de Ardeal, are rădăcini transilvane, străbunul său Gavril Persiec stabilindu-se în Corlata, în anul 1765, dupa ce emigrase din Leşu, un sătuc din preajma Rodnei. Deci, artistul îşi pendulează sufletul peste crestele Carpaţilor, aparţinând în egală masură celor două provincii româneşti. Daca află despre anul 1765, el îşi poate căuta străbunii şi mai departe în timp, poate în lungul şir al bejinarilor transilvani cu numele Moldovan, care, trecând atunci în Moldova, s-au întors, de fapt, acasă. Asemeni artistului, fiecare dintre noi ar putea afla mai multe despre lungul şir al strămoşilor pe care îi poartă în sânge şi în subconştient, dacă istoria chiar s-ar dori ştiinţă şi nu doar făcătura ideologică. Cât despre ideologii altor neamuri, apoi acestora le-am putea lesne dovedi că nici un loucuitor de pe pământ nu are un şir de strămoşi mai lung decat al celuilalt. Toţi suntem egali prin naştere şi prin şirul strămoşilor. Nimeni nu se trage dintr-un veac tarziu, chiar daca s-ar fi intrupat dintr-un fulg de papadie si nu dintr-un barbat si o femeie.
Istoria, totuşi, nu este ţinta acestei cărţi, dar, înainte de a purcede la slobozit sufletul, ţin să consemnez ca, de-o vreme încoace, decât să mă mai las minţit de alţii, prefer să mă înşel singur. Nu sunt istoric, aşa cum nu sunt nici folclorist, greşind adesea, dar fiind imboldit numai de bune intenţii. Eu ştiu că am o singură identitate, cea de om, şi, când să fiu pe vale de a renunţa la identitatea istorică de roman, am descoperit, graţie folclorului, că, de fapt, asta este şi identitatea pe care şi-a revendicat-o prin milenii şi neamul meu. Şi-atunci, nu mai am de ce renunţa la celălalt sinonim al adevaratei mele identitati, din moment ce a fi roman inseamna a fi om.
Folclorul conţine, pe lângă mesajele mai mult sau mai puţin explicite, şi o seamă de dovezi istorice incontestabile, dar greu de sesizat la o prima vedere. Din fericire, în evoluţia spritualităţii româneşti au existat şi oameni ca deja uitaţii bucovineni Alexandru BOCANETU si VASILE BOGREA, care au inţeles că fiecare limbă, inclusiv româna, se constituie ca într-o mărturie istorică incontestabilă prin însuşi tezaurul său.
Alexandru BOCANETU, membru activ al Institutului de Istorie şi Limba al Universităţii din Cernăuţi, instituţie aflată sub preşedinţia inconfundabilului IANCU NISTOR, publică în revista „Codrul Cosminului” din anii 1925-1926, un studiu filologic-istoric-cultural despre „Terminologia agrară în limba română”, care deschide ferestre largi spre trecutul îndepărtat al neamului românesc, neam care se afla aici, în Carpaţi, măcar din primăvara anului în care legendarul „badica Troian” (Troian, nu Traian!) i-a iniţiat pe băştinaşi în cultivarea si recoltarea graului, în plamaditul şi facerea pâinii. Argumentele lui Alexandru BOCANETU se găsesc în tehnologia agrară, terminologie pe care o aflam intactă şi în pluguşoare, şi în colinde, şi în jocurile cu masti, şi în sorcove, şi în urările semănatului, dar şi în multe dintre snoavele romanilor. Toate acestea fac parte din folclorul de iarnă, adică din folclorul creat şi vehiculat în perioada cuprinsă între cules şi semanat, şi au o anume zestre comună, despre care vom vorbi la vremea potrivită, zestre care ne-a obligat la o antologie de acest fel.
Este deja un lucru unanim acceptat că popoarele stabile, spre deosebire de cele normade, impun şi in limba proprie, dar şi în limbile popoarelor cu care intră în contact, o anumită terminologie agrară. Dacă facem abstracţie de unele exaltări istorice, am putea susţine că terminologia agrară a romanilor a fost stabilită de cel care i-a iniţiat pe străbunii noştri cei mai îndepărtaţi, dar şi pe străbunii la fel de îndepărtaţi ai slavilor, în „tainele grâului”, adică de „bădica Troian”, divinitate folclorică prezentă şi în mitologia romană, şi în mitologia slavă. Romanii l-au intimzat pe iniţiator pana la a-l înfăţişa ca pe un staroste, ca pe un conducator al satului „om bun si batran”, cum se scria prin uricele voievodale, şi, tocmai datorită acestei intimizări, i-au moştenit şi limbă. Slavii au făcut din acelaşi iniţiator un personaj mitic fabulos, un zeu păgân, adesea confundat cu zeul tricefal Triglav, creatorul cerului, pământului şi apelor din ipostaza de zeu tribal al soarelui.
Undeva, în negura luminoasă a istoriei, noi şi slavii am avut un iniţiator comun, pe care fiecare neam l-a cinstit după firea sa. Străromanii l-au coborât în lumea satului, l-au facut unul de-al lor, adoptându-i limba. Slavii au preferat să-l înalţe pe cer, să-i cinstească, dar să se şi depărteze de fapt de cuvântul care zideşte.
Teritoriul iniţierii a fost unul imens, dar asupra lui ne vom lămuri abia atunci când vom lua în discuţie personajul mitologic Troian, cel care, de milenii, presura mister peste cumpăna nopţii dintre ani.
Istoria noastră începe, în „veacurile lui Troian” (Cântecul lui Igor) intr-un sat (satum). Conducatorul satului, om bătrân şi înţelept, i se spunea domn (dominus). Teritoriul (Terra) satului numit tarina (tot de la Terra, cum susţine V. BOGREA, dacă nu cumva, aşa cum susţine DINCULESCU, cuvântul ar fi şi de origine dacică), era lucrat dupa principiul daco-getic al celor două ţarine alternative, prin arare (arare), semănare (seminare), culegere (colligere), adunare (adunare), legare (ligare), treierare (tribulare), vanturare (ventulare) pe arie (area), macinare (machinare) la moara (mola). Din faina sau farina (farina) se facea aluat (alleventum) sau alivenci (coptura din faina si mult lapte prins), dupa cernere (cernere) cu ciurul (cibrum). Aluatul, dupa framantare (fermentare), lua forma painii (panis) sau a plăcintelor (placenta) şi era introdus în cuptor (coctorium) sau pus pe test (testum) pentru coacere (coquere). Pe lângă casă, se cultivau : ceapa (caepa), ridiche (radicula), varza (viridia), nap (napus), pepene (pepo), laptuca (lactuca), marar (mararium), linte (lens), mazare (mazela). Pentru animale, alaturi de fân (foenum), deci de iarbă (herba), se cultivă trifoi (trifolium).
Şirul cuvintelor iniţierii în tainele agriculturii este mult prea lung faţă de intenţiile acestei cărţi şi, după cum se observă, cuvintele iniţierii sunt aproape identice, dacă nu chiar identice, cu cele ale limbii latine. Mai rămâne de vorbit, în baza intenţiilor noastre, despre cuvantul plug, care, deşi provine din latinescul plugium, la rândul lui – cuvant de origine celtică, defineşte o unealtă care înlocuieşte stravechiul aratru (aratra Romanica si aratra Campanica, plugurile pentru pamanturi tari si moi, despre care vorbeste CATO). Fiind inlocuit, candva, romanul aratru cu celtul plug, substantivul aratru dispare din limbile popoarelor, dar dispare lăsând urme adânci în limbă romană : a ară, arătură şi, mai mult că sigur, aratrura, cuvânt regasibil în limbă romană drept urătură. Pentru că, înainte de a fi mers cu plugusorul, straromanii au mers cu aratrul că să facă o aratrura, adică să tragă prima brazdă despre care se tot vorbeşte în pluguşoare. Datorită urarilor care se fac în epocă latinei medievale (religioase) şi, cu predilecţie, în colinde (“Gaudium et laetia sit în hac domo”) - „Bucurie şi veselia să fie în casa asta”), şi aratrura românilor se transformă în urătură, adică în pluguşor. Cum între textele urăturilor, sorcovelor, jocurilor cu măşti şi ale colindelor româneşti nu există diferenţe semnificative, nu-mi rămâne decât să argumentez afirmaţia, dar mai presus decât aceasta, să demonstrez că în folclorul românesc imaginea satului şi istoria satului sunt redate cu mare fidelitate.

Căluşul în Lista Capodoperelor Omenirii

Calusul a fost inclus in Lista Capodoperelor Patrimoniului Oral si Imaterial al Omenirii (Masterpieces of the Oral and Intangible Heritages of Humanity). Acest fapt a fost comunicat de directorul general al UNESCO, Koïchiro Matsuura, la sediul UNESCO din Paris, vineri, 25 noiembrie.

Căluşul a fost inclus în Lista Capodoperelor Patrimoniului Oral şi Imaterial al Omenirii (Masterpieces of the Oral and Intangible Heritages of Humanity). Acest fapt a fost comunicat de directorul general al UNESCO, KoA¯chiro Matsuura, la sediul UNESCO din Paris, vineri, 25 noiembrie.

Ceremonialul cuprinde dansuri şi ritualuri executate de o ceată masculină ierarhizată: Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Căluşari de rând.

Cel mai vechi şi mai spectaculos dintre dansurile tradiţionale româneşti poartă cu şine semnificaţii diferite: venerarea Rusaliilor, desfătarea zeului cabalin substituit de o masca purtată de Mut, de o efigie (Steagul Calusului) şi un totem (Ciocnitul Calusului), transferul magic al fertilităţii divine prin vrăjirea în timpul jocului a unui bolovan de sare, dat apoi vitelor şi a unui blid cu seminţe pentru însămânţarea şi rodnicia ogoarelor.

Căluşarii sunt priviţi că vindecători ai celor ale căror minţi au fost luate de Rusalii şi pe care aceştia le gonesc. Se spune că acest dans protejează oamenii, viţele şi recoltele de forţele malefice.

Ce ştim despre România ?

Denumire : Acest nume a fost adoptat în 1862, după formarea statului naţional prin unirea a doua principate româneşti, Moldova şi Ţara Româneascâ, în 1859.

Poziţie geografică

Stat situat în SE Europei Centrale, în nordul peninsulei Balcanice, pe Dunărea Inferioară, cu ieşire la Marea Neagră. Paralelă de 45 de grade (la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord) traversează România la 70 de km nord de capitală ţării noastre şi meridianul de 25 de grade longitudine estică (la jumătatea distanţei între Coastă Oceanului Atlantic şi Munţii Urali) se întinde la 90 km vest de Bucureşti.

România se învecinează la nord şi la est cu Republică Ucraina şi, respective, cu Republică Moldova, la vest cu Ungaria, la sud-vest cu Serbia, la sud cu Bulgaria şi la sud-est cu Marea Neagră. Două treimi din frontieră este parcursă de râuri (Dunărea, Prutul, Tisă) şi litoral (Marea Neagră). Iar o treime este trasată de pământ.

Capitala

Bucureştiul este un centru politico-administrativ, economic şi cultural, cu vestigii materiale din Paleolitic, şi atestat documentar din 20 septembrie 1459. Bucureştiul, cel mai important centru urban al României (cu o populaţie de şase ori mai mare decât al celui de-al doilea oraş că mărime Iaşi), un este doar un loc ce atrage turişti dar şi punctul de plecare pentru multe din zonele turistice din ţară. Parcuri mari şi lacuri, care dau oraşului notă de “oraş gradină” sunt alături de puncte de atracţie în imediată apropiere: pădurea şi lacul Snagov (incluzând şi mănăstirea renovată aşezată pe o insulă în mijlocul lacului), Mogoşoaia a€“ cu palatul lui Constantin Brâncoveanu, pădurea Pustnicu, mănăstirile Cernica şi Pasărea, pădurea Băneasa (cu cea mai mare grădină zoologic din România), lacul şi mănăstirea Căldăruşani (fondată în timpul domniei lui Matei Basarab). Muzeul Satului în aer liber (al doilea că importantă în Europa după cel din Stockholm), Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Naţional de Istorie sau bisericile din secolele XVI a XVII nu ar trebui ocolite de turişti. Iubitorii de artă contemporană pot admira şi chiar cumpăra din galeriile de artă din centrul oraşului picturi ale artiştilor contemporani.

Relieful

Natura a fost foarte generoasă cu România, ţara a cărui relief un este doar variat dar şi armonios distribuit. Relieful este aranjat în trei mari etaje, bine diferenţiale: cel mai înalt reprezentat de Munţii Carpaţi, cel de mijloc de Subcarpaţi, dealuri şi podişuri, şi cel mai jos reprezentat de câmpii, de văile râurilor şi de Deltă Dunării. Principala caracteristică a reliefului românesc este dispunerea să în formă de amfiteatru.

Munţii se întind în formă de arc în partea centrală acoperind 31 % din suprafaţa ţării, dealurile şi podişurile care pornesc în continuare ocupă 36 %, iar câmpiile, ce se întind în sudul şi în vestul ţării, cam 33 %. Pornind din centru cu Podişul Transilvaniei (cu o altitudine ce depăşesc 400-600 m), care e încercuit ca de o coroană de Munţii Carpaţi (cu înălţimi ce depăşesc 2500 de m, cel mai înalt fiind vârful Moldoveanu, 2544 m) continuăm cu dealurile care încing că o curea munţii (ele un depăşesc 1000 m înălţime). La est şi la sud Carpaţii se continuă cu Subcarpaţii, care au o geneza similară cu a munţilor dar înălţimi mai mici (1000 - 500 m), şi la vest cu Dealurile de Vest, care un depăşesc 300 - 400 m altitudine. În est şi sud-est se întind două platouri Podişul Moldovei şi Podişul Dobrogei cu înălţimi între 400 şi 600 m.

Câmpiile

Vechi funduri de mari şi lacuri - acoperă partea de sud şi cea de vest a ţării, sunt joase şi foarte plate. Între Carpaţi şi Dunăre se află Câmpia Romană, “granarul” ţării, iar în vestul ţării se întinde Câmpia de Vest, străbătută de multe râuri. Aşezarea în scări a reliefului duce la aceeaşi dispoziţie a climei, solului, vegetaţiei şi faunei şi implicit a aşezărilor umane.

BANAT - TIMIŞOARA

Cel mai mare centru urban din sud-vestul ţării este situat pe canalul navigabil Bega, în Câmpia Timişului. Capitala Banatului, Timişoara, este atestată că oraş medieval în 1212, sub numele de Castrum Temesiensis. În secolul al XIV-lea, Timişoara devine un centru urban important, unde regele Ungariei, Carol Robert de Anjou şi-a mutat temporar reşedinţa. Dezvoltarea oraşului a fost sprijinită şi de Iancu de Hunedoara. Din 1716, Timişoara intră pentru două secole sub stăpânire austriacă, perioadă în care oraşul trece printr-un proces de sistematizare şi de modernizare (se realizează şi canalul Bega), în 1869 se introduce tramvaiul cu căi, iar în 1884 iluminatul electric. Anul 1989 transformă acest oraş într-un simbol al revoluţiei române şi, ulterior, al gândirii progresiste (Proclamaţia de la Timişoara”).

CRIŞANA - ORADEA

Reşedinţa judeţului Bihor, Oradea, este situată pe terasele din stânga Crişului Repede, urcând până în zonă deluroasă. Pe locul oraşului de astăzi au fost descoperite o aşezare şi o necropolă a dacilor liberi, iar din secolul al X-lea, în zonă Bihariei, era cunoscută formaţiunea statală condusă de Menomorut.

În secolul al XIV-lea este menţionat că oraş (civitas), fiind apărat de o cetate puternic fortificată. După mai multe incursiuni otomane, cetatea este ocupată de Poartă, stabilindu-se aici un paşalâc. Ulterioar a fost ocupată de Imperiul Habsbugic, perioadă în care se simte o puternică afirmare a culturii româneşti (aici a funcţionat în secolul al XIII-lea o academie de drept). Ulterior, oraşul s-a dezvoltat că centru industrial, comercial şi turistic.

MARAMUREŞ - SATU MARE

Vechea Ţara a Maramureşului se suprapune depresiunii intramontane situate în nordul Carpaţilor Orientali şi străbătute de râurile Vişeu şi Iza. Limitată astăzi în nord de răul Tisă (singură zonă din ţara în care putem vedea acest rău), se continuă din punct de vedere etnic, şi în Ucraina. Zonă etnografică şi folclorică unică, Ţara Maramureşului este renumită pentru artă prelucrării lemnului, materializata prin renumitele porţi maramureşene, dar şi pentru siluetă zveltă a bisericilor din lemn. Portul popular este unic, iar obiceiurile s-au păstrat nealterate de generaţii.

BUCOVINA - SUCEAVA

Construită într-o prima etapă de Petru Muşat, la sfârşitul secolului al XIV-lea, sub formă unui patrulater cu turnuri la colţuri, Cetatea de Scaun a fost întărită în timpul lui Ştefan cel Mare cu două rânduri de ziduri şi bastioane semicirculare. Demolată parţial din ordinul turcilor de către Alexandru Lăpuşneanu, cetatea s-a ruinat, dar zidurile au fost refăcute parţial în anii 60-70.

Voronet Monastery

Voronet Monastery, built and painted in 1488, can be seen on the Valey with the same name at the foot of the Obcina Voronet. The church is one of the first foundations of Stephen the Great (Stefan cel Mare) and it is renowned for the intense blue of its paintings, laso called the “Voronet blue”, obtained through the use of a pigment extracted from lapis lazuli. Due to the craftsmanship of the artist expression, Voronet Monastery was also called the “Sistine Chapel of the East”.

Mănăstirea Moldoviţa

Situată în comuna Vatra Moldoviţei, la 70 de km Suceava, mănăstirea este o ctitorie a lui Petru Rares din 1532. Mănăstirea are aspectul unei cetăti datorită zidurilor groase de incintă, prevăzute cu turnuri de apărare. Fresca exterioară este bine conservată şi cuprinde ca scenă caracteristica “Asediul Constantinopolului”. Lângă biserica mănăstirii se află şi Muzeul Petru Rares, unde pe lângă jilţul domnitorului şi multe obiecte de cult se află expus premiul “Marul de aur”, oferit de Uniunea Jurnalistilor Europeni, pentru caracterul unicat al mănăstirilor Bucovinei.

Situated in Vatra Moldovitei, 70 km away from Suceava, the Monastery is a foundation of Petru Rares, dating from 1532. The monastery has the aspect of a fortress due to its thick precincts walls, provided with defence towers. The exteriror fresco is well preserved and it includes as a characteristic scene : “The Siege of Constantinople.” Right next to the monastery’s church there is the Petru Rraes Museum, where, besides the ruler’s high-backed armchair and several cult objects, there is the ‘Golden Apple” Prize on display, which was awarded by the Union of the European Journalists for the uniqueness of the monasteries in Bucovina.

Mănăstirea Putna

În nordul Obcinei Mari, pe Valea Putnei, se află celebra ctitorie a lui Ştefan cel Mare, care este în acelaşi timp şi necropola familiei domnitorului. Construită între 1466-1470, Mănăstirea Putna păstrează Turnul Tezaurului şi temeliile fostelor case domneşti. Putna este un simbol al Moldovei prin prezenta rămasitelor pământeşti ale lui Stefan cel Mare sub lespedea din marmură de Carrara din incinta bisericii. La câţiva kilometri distanţă se află chilia săpată în stâncă a lui Danil Sihastru, care aminteşte de autoimpusa izolare de lume a călugărului.

Putna Monastery

North of the Obcina Mare, on Putna Valley, there is the well-known foundation of Stephen the Great, at the same time the necropolis of the ruler’s family. Built between 1466 and 1470, Putna Monastery holds the Tower of the Thesaurus and the cornerstones of the former princely families.

Putna is a symbol of Moldavia because of Stephen the Great’s relics found / kept under the Carrara marble gravestone within the church’s precincts. Only a few kilometers away from the monastery there is Daniil the Hermit’s cell dug in the cliff, which reminds of the monk’s self-imposed seclusion away from the world.

Mănăstirea Suceviţa

Aşezată pe valea cu acelaşi nume de la poalele Obcinei Mari, Mănăstirea Suceviţa a fost intemeiată de mitropolitul Gheorghe Movilă şi fratele său, Ieremia Movilă, la sfârşitul secolului al XVI-lea. Manastirea prezintă acelaşi aspect de cetate fortificată, iar biserica mănăstirii este reprezentativă pentru stilul moldovenesc. Culoarea de fond specifică este albastră-verzuie, iar scena reprezentativă se numeşte Scara Virtuţii.

Settled in the valley bearing the same name at the foot of the Obcina Mare Mountain, Sucevita Monastery was founded bt the Metropolitan Bishop Gheorghe Movila and his brother, Ieremia Movila, at the end of the 16th century. The monastery presents the same aspect of a fortress, while the monastery’s church is representative of the Moldavian style. The typical colour of the backround is greenish-blue, and the representative scene is called the Stairs of Virtue.

Moldova - IAŞI

Situat la poalele Dealului Repedea, în sudul Câmpiei Moldovei, pe râul Bahlui, într-o zonă de veche populare (neolitică), oraşul devine din secolul al XV-lea capitala Moldovei. De la funcţia iniţială comercială, Iaşiul evoluează ca şi centru meşteşugăresc şi cultural, aici funcţionând prima tipografie din Moldova şi prima şcoala superioară (Academia Vasiliana). Viaţa culturală a oraşului se leagă de gruparea cultural-literară Junimea, unde au activat Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă. Iaşiul şi-a dobândit statutul de centru cultural al Moldovei prin înfiinţarea primei universităţi din România şi construirea Teatrului Naţional.

Situated at the foot of Repedea Hill, in the southern part of the Moldavian Plain, on the river Bahlui, in an area inhabitated for long 9since the Neolithic), the city became the Capital of Moldavia in the 15^th century. From its initial commercial function, Iasi evolved into a cultural and craftsmen’s centre. The first printing press in Moldavia and the first superior school (the Vasilian Academy) functioned here. The city’s cultural life is connected to the cultural and literary group “Junimea”, where Titu Maiorescu, Mihai Eminescu and Ion Creangă activated. Iasi has gained its statute as Moldavia’s cultural centre through the setting-up of the first University in Romania and the building of the National Theatre.

Cetatea Neamţului

Veche reşedinţă domnească situată în depresiunea Neamţului, pe Valea Ozanei, oraşul Târgu Neamţ este atestat în 1408 printr-un act emis de Alexandru Cel Bun. În timpul lui Ştefan cel Mare, oraşul devine un mic centru comercial, iar mai târziu se dezvoltă şi activitatea industrială. Pentru protejarea localităţii, Petru Muşat construieşte la sfârşitul secolului al XIV-lea Cetatea Neamtului, cu aspect de castel de ziduri groase de 3 m, despartit de restul platoului printr-un sant de apărare. Ştefan cel Mare adaugă un alt rând de ziduri, dotate cu patru turnuri de apărare si noi incăperi in incinta vechii cetati. Dovedindu-se inexpugnabilă în faţa asediului turcesc din 1476, cetatea a fost dărămată parţial de Dumitraşcu Cantacuzino, la cererea sultanului.

Slănic Moldova

Cea mai importantă staţiune balneoclimaterică a Moldovei este situată pe răul Slănic, afluent al Trotuşului, la poalele Munţilor Nemira. Aici, în 1800, serdarul Mihai Spiridon descoperă izvorul care-i poartă numele, iar în 1827 începe să funcţioneze un stabiliment balnear. Staţiunea dispune de 15 izvoare cu ape minerale sulfuroase, iar aerul este ozonat şi bogat în aerosol.

The most important balneal resort of Moldavia is situated on the Stream Slanic, an affluent of the Trotus, at the foot of the Nemira Mountains. It was here that, in 1800, a cavalry commander, Mihai Spridon, discovered the spring hat today bears his name, and in 1827 a balneal establishment started functioning. The resort possesses 15 sulphurous mineral water springs, and the air is rich in ozone and aerosols.

Neamt Citadel

The old princely residence situated in Neamt Depression, on Ozana Valey, the town of Targu Neamt was attested in 1408 in an act issued by Alexander The Good. During the time of Stephen the Great, the town became a small trade centre, and later the industrial activity developed as well. In order to protect the locality, Petru Musat built towards the end of the 14^th century the fortress of Neamt, with the aspect of a castle with three –metre thick walls, separated from the rest of the plateau by a defence fosse. Stephen the Great later added another row of walls, equipped with four defence towers, and new rooms within the old cty precincts. Proving unassaible to the Turquish siege in 1476, the fortress was partially torn down by Dumitrascu Cantacuzino, at the Sultan’s request.

DOBROGEA - TULCEA

Pentru accesul în nordul Dobrogei, dar şi in Delta Dunarii, Tulcea reprezintă singura poartă aeriana şi, de asemenea, singurul punct de acces feroviar. Din oraş se pot efectua trasee pe braţele şi canalele Deltei, iar pe şosea, de-a lungul braţului Sf. Gheorghe şi Complexul lagunar Razim.

For the access in Northern Dobrogea, but also in the Danube Delta, Tulcea is the only air gate and, at the same time, the only railway access way. From the town, transportation can be done on the river arms and channels of the Delta, while on land one can take the roads along the Sf. Gheorghe arm and the Razim lagoon complex. The locality has hotels, camping sites and it can offer types of accommodation too.

Constanţa

Cel mai vechi oraş din ţară (peste 2500 de ani) a evoluat de-a lungul a trei generaţii: întemeiat de coloniştii greci sub numele de Tomis a fost apoi preluat de români (care-l trimit aici în exil pe poetul Ovidiu), iar mai târziu de turci, sub stăpânirea cărora decade rapid. Revenota la patria mamă după dobândirea independenţei din 1877.

Constanţa are o ascensiune rapidă legată de două realizări de excepţie ale inginerului Anghel Saligny: Podul feroviar de peste Dunăre dintre Feteşti şi Cernavodă şi amenajarea modernă a portului Constanţa. În prezent, Constanţa constituie “partea maritimă” a ţării şi coordonează activitatea turistică de pe litoralul Mării Negre.