Arhitectură românească

 Castelele şi catedralele care formează o imagine tipică, chiar dacă simplificată, a Evului Mediu vestic din punct de vedere arhitectural, a corespondent, în lumea românească, mai ales prin conacele vremii. Cele mai multe edificii construite au dispărut, datorită trecerii timpului sau distruse de războaie, cutremure, incendii. În arhitectură medievală, influenţele curentelor vestice pot fi regăsite, în măsură mai mare sau mai mică, în cele trei ţări locuite de români. Ele sunt mai puternice în Transilvania, mai slabe în Moldova, în forme absorbite de tradiţia bizantină locală, şi încă mai puţin vizibile în Valahia unde începând cu secolul 14 arhitectură s-a bazat pe interpretarea locală a modelului bizantin.

Castelul Huniazilor

Semnificativ pentru stilul gotic transilvănean, printre monumentele păstrate până în zilele noastre, în ciudă tuturor deteriorarilor, putem cîta Biserică Neagră din Braşov (secolul 14 -15) în arhitectură religioasă, Castelul Bran în Judeţul Braşov (secolul 14) şi Castelul Huniazilor din Hunedoara (secolul 15) în arhitectură laică. 

 Biserică Neagră
 
 Specifice Transilvaniei de-a lungul acelor secole, au fost şi extinderile şi fortificaţiile oraşelor, creşterea lor urbană fiind bazată pe principiile funcţionalităţi (o piaţă centrală cu biserică, străzi înguste cu părţile laterale unite pe aici pe acolo cu arcade), oraşele Sighişoara, Sibiu, Braşov fiind mărturii elocvente. 

 Cele mai originale şi înzestrate cu unitate stilistică sunt bisericile din Moldova  sub domnia lui Ştefan cel Mare(1457-1504), printre care monumentală biserică de la Mănăstirea Neamţ  a fost, pentru aproape un secol, un model pentru aşezămintele religioase moldoveneşti, caracterizată prin siluete delicate, faţade armonioase, acoperişuri pitoreşti de inspiraţie folclorică. Această sinteză a fost continuată şi în secolul următor, în timpul fiului domnitorului Ştefan cel Mare, Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), principalele inovaţii fiind portalul şi pictură exterioară (bisericile mânăstirilor Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa). 

Secolul 17 

 În secolul 17, zenitul civilizaţiei României premoderne, a adus dezvoltarea de construcţii laice (conace boiereşti elegante sau palate princiare somptuoase în principatele din afară arcului carpatic, castele domneşti stil renaştere din Transilvania), că şi expansiunea marilor mânăstiri, care, dotate cu şcoli, ateliere de artă, tipografii, au devenit adevărate centre culturale.

Biserica Trei Ierarhi

 Acestei perioade îi aparţine Biserică Trei Ierarhi din Iaşi, ridicată în 1635-1639, un monument unic cu o risipă de decoraţii cu incrustaturi cu modele geometrice, colorat cu lapis lazuli şi folie aurită, pe toate faţadele. Stilul arhitectural dezvoltat în Valahia, în special sub domnia lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, este remarcabil prin unitatea stilistică. Stilul brâncovenesc este caracterizat prin integrarea trăsăturilor baroc şi oriental în spendida tradiţie locală, exemplu fiind Mănăstirea Hurezi din Oltenia (Valahia) sau palatul princiar de la Mogoşoaia -, cu decoraţii luxuriante (sculpturi în piatră, stucaturi şi picturi). 

 Secolul 18
 
 Palatul Bruckenthal
 
Secolul 18 (domniile fanariote) a adus în Valahia şi Moldova elemente de influenţa orientală în arhitectură civilă urbană, numărul construcţiilor religioase scăzând, în timp ce în Transilvania, barocul domină atât arhitectură religioasă (bisericile româno- catolice din Timişoara şi Oradea) şi cele laice (palatele Banffy din Cluj-Napoca şi Brukenthal din Sibiu).

Secolul 19 

 Prima jumătate a secolului 19, creşterea treptată a vieţii urbane (cu o populaţie de două ori mai mare) şi politică de modernizare de tip occidental, au oferit arhitecturii româneşti o combinaţie de elemente romantice şi neo-clasice. În a două jumătate a secolului apăr reacţii naţionale care utilizează în mare măsură elemente şi forme ale arhitecturii folclorice vechi.

Ion Mincu

 Ion Mincu (1852-1912) a fost promotorul acestui curent şi fondatorul şcolii române de arhitectură. Lucrările lui, Casă Lahovary sau Şcoală centrală de feţe din Bucureşti, sunt printre realizările acestei mişcări. Opus acestui curent a cauzat ridicarea de case şi clădiri administrative în spiritul ecleticismului francez (Palatul justiţiei, Poştă centrală) sau rococo (actuală Casă a oamenilor de ştiinţă sau Palatul Cantacuzino din Bucureşti). Acesta a fost motivul pentru care Bucureştiul a fost supranumit Micul Paris. Alţi mari arhitecţi că Peţer Antonescu (1873-1960), Horia Creangă (1893- 1963) şi Duiliu Marcu (1885-1966) şi-au arătat refuzul pentru ornamentaţii şi opţiunea pentru formele simple şi funcţionale.



 Secolul 20
 
 Bulevardul Magheru, Bucureşti
 
 În primele de decade ale secolului 20, oraşele româneşti aveau în aspecte contrastante, afişând diferenţe acute între somptuoasele clădiri din centru şi suburbiile aproape rurale, în timp ce satele rămân, vorbind din punct de vedere arhitectural, aproape medievale. Totuşi, primele semne de planificare urbană apăr în câteva centre (primele două sau trei blocuri cu apartamente sau case familiale pe două niveluri). 

Industrializarea şi creşterea urbană rapidă, au forţat în ultimele două decade ale epocii comuniste introducerea de blocuri care au avut că rezultat apariţia de imense cartiere de locuit, nivelând peisajul oraşului românesc. Din nefericire, naţionalismul, caracteristică a ultimei perioade ceauşiste a comunismului român, nu se reflectă în arhitectură românească; simultaan cu demolarea centrelor urbane tradiţionale şi transformarea aşezărilor rurale în conglomerate de blocuri, Ceauşescu a impus ridicarea de clădiri publice monumentale de o solemnitate neo-clasică plictisitoare.