Banat

Banatul românesc este o provincie istorică care cuprinde astăzi zone din România, Serbia (Banatul Sârbesc) şi o foarte mică parte din Ungaria.

Dintre toate regiunile locuite astăzi de români la nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în ţara Haţegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico - istorică a neamului românesc - un cuib de unde se romaniza treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin. Bogdan Petriceicu Hasdeu

Banatul românesc

Banatul istoric

În perioada dominaţiei Coroanei Maghiare au fost numite „banaturi” toate comitatele de graniţă, conduse de un ban: Banul de Severin, Banul de Belgrad, Banul de Sabăţ. Denumirea s-a limitat mai târziu la actuala provincie „Banat” de Timişoara. Original, numele regiunii Banatului se leagă de (Turnu) Severin, Banatul de Severin şi de succesorii istorici ai acestuia Banatul de Lugoj-Caransebeş, şi Banatul de Timişoara, formaţiuni politice, militare şi administrative cu rolul de marcă în cadrul sistemului defensiv antiotoman. La originea Banatului românesc actual, Banatul de Severin a fost organizat Regele Andrei al II-lea (1205–1235) incă din 1228, ca o regiune înfiinţată la hotarele Ţaratului româno-bulgar pentru paza graniţei Regatului maghiar şi restabilirea influenţei Bisericii latine în regiune. În această periaodă sunt pomenite, Banatul de Severin, Banatul de Belgrad şi Banatul bulgăresc 1365.

Pentru prima dată numele de Banatus Temesvariensis sau Banatus Temesiensis a fost folosit în rapoartele lui Luigi Ferdinando Marsigli din ultimul deceniu al secolului al XVII-lea şi în textul tratatului de pace de la Karlovitz (1699). Pentru români, regiunea a mai fost cunoscută şi sub denumirea de Temişana.

Proclamarea Republicii Bănăţene în anul 1918, ca provincie autonomă în cadrul Ungariei a fost o încercare eşuată de păstrare a unităţii Banatului multietnic şi multiconfesional.

Suprafaţa Banatului

Banatul istoric însuma o suprafaţă de 28 526 km². Diverse surse indică cifre uşor diferite de aceasta. La împărţirea provinciei, în 1919, României i-a fost atribuită o suprafaţă de 18 966 km² (aproximativ 2/3 din total), Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor 9 276 km², (aproximativ 1/3 din total), iar Ungariei 284 km² (aproximativ 1% din total).

Organizare administrativă

Teritoriul istoric al Banatului cu împărţirea sa în 1919-1924

Teritoriul istoric al Banatului este, astăzi, împărţit astfel:

• România
  • Judeţul Timiş
  • Judeţul Caraş-Severin, fără localităţile Bucova, Cornişoru, Bouţarii de jos şi Bouţarii de sus şi Preveciori
  • Judeţul Arad, doar partea de la sud de Mureş
  • Judeţul Mehedinţi, numai vestul judeţului: Baia Nouă, Dubova, Eibenthal, Eşelniţa, Orşova şi Sviniţa. Alte câteva sate din zonă au dispărut sub apele lacului de acumulare Porţile de Fier.
  • Judeţul Hunedoara, numai localităţile Sălciva şi Pojoga^[3].
• Serbia
  • Voivodina, cu partea bănăţeană situată la est de Tisa şi împărţită în:
    • Districtul Banatul de Nord (sârbă: Severni Banat, Северно-Банатски округ) (fără comunele Ada, Senta şi Kanjiza , situate la vest de râul Tisa)
    • Districtul Banatul Central (sârbă: Srednji Banat, Средње-Банатски округ)
    • Districtul Banatul de Sud (sârbă: Južni Banat, Јужно-Банатски округ)
  • Serbia centrală: o mică parte a Banatului, situată la vest de Pancevo şi de râul Timiş (cea mai mare parte a comunei Palilula, cunoscută sub denumirea de "Pančevački Rit") a fost ataşată zonei metropolitane Belgrad
• Ungaria
  • colţul sud-estic al comitatului Csongrád, situat la sud de Mureş şi la est de Tisa

Trei mari oraşe, care n-au făcut parte din Banatul istoric, şi-au extins, de-a lungul vremii, teritoriile administrative în Banat unde au, astăzi, cartiere:

• Arad (Aradu Nou)
• Belgrad (Palilula)
• Seghedin (Újszeged)

Evoluţia organizării administrative

• secolul al X-lea - secolul al XI-lea - Ducat (după alte opinii voievodat): Glad, Ahtum, Cinad
• secolul al XII-lea - 1552 - organizare după modelul carolingian pe comitate: Timiş (prima atestare în 1175), Cenad (1187), apoi Caraş (1200) şi altele (Cuvin, Horom, etc.) cu o existenţă efemeră.
  • în paralel, din 1233, cu unele întreruperi, a funcţionat o marcă, Banatul de Severin, cuprinzând partea estică a Banatului şi părţi din Mehedinţi; după cucerirea Severinului de către otomani, în 1524, acesta şi-a încheiat existenţa.
  • a continuat să coexiste cu aceste structuri administrative şi vechea organizare a românilor în districte, dintre care 8 au dobândit un statut de districte privilegiate: Lugoj, Sebeş, Caraş, Bârzava, Mehadia, Almăj, Comiat şi Ilidia; documentele vremii au menţionat şi alte districte româneşti: Cuieşti, Bel, Chery, Icuş, Beregsău, Lypko, Duboz, Bujor, Fârdea, Sugya, Mănăştiur, Horom, Jupani, Recaş, Sculea, Marginea, Făget.
• 1552 - 1716 - vestul Banatului fiind cucerit de către otomani, a fost organizat Paşalâcul Timişoara, divizat la rându-i în sangeacuri (=steaguri).
  • părţile răsăritene, neocupate de turci, au format, până în 1658, anul trădării lui Ákos (Acaţiu) Barcsay, o marcă a principatului transilvan, Banatul de Lugoj-Caransebeş; din acest an şi până la cucerirea austriacă din 1716, cu unele excepţii temporare, întregul teritoriu bănăţean a fost inclus în paşalâc.

Timişoara în Harta Iosefină a Banatului, 1769-1773

• 1716 - 1776 - Banatul a fost împărţit în districte şi în subdiviziuni ale acestora, cercuri; numărul şi întinderea acestora au suferit mai multe modificări
• 1776 - 1778 - Banatul a fost împărţit în patru cercuri mari, iar acestea în domenii.
• 1778 - 1849 - prin cedarea Banatului către Ungaria, s-a revenit la organizarea administrativă pe comitate, iniţial acestea coexistând cu un district militar pe graniţa cu Imperiul Otoman şi cu Ţara Românească
• 1849 - 1860 - Banatul a fost scos de sub administraţia maghiară şi a format, împreună cu teritoriile de la vest de Tisa, entitatea administrativă cu sediul la Timişoara numită Voivodina sârbească şi Banatul timişan
• 1860 - 1919 - reintegrat Ungariei, Banatul a fost reorganizat pe comitate, iar acestea împărţite în plăşi; după efemera republică bănăţeană, care s-a dorit a fi o entitate autonomă în cadrul statului maghiar, a urmat o perioadă de ocupaţie sârbească, una de ocupaţie franceză şi, de la 3 august 1919, a fost instalată administraţia românească în estul Banatului^[7].
• 1919 - 1950 - Banatul românesc a fost divizat iniţial în două judeţe, Timiş-Torontal şi Caraş-Severin, apoi în trei, Timiş-Torontal, Severin şi Caraş.
• 1950 - 1968 - organizare administrativă după model sovietic, pe regiuni divizate în raioane; iniţial, până în 1952, au fost trei regiuni mai mici, Arad (doar parţial în Banat), Severin şi Timişoara, apoi, până în 1956, doar două, Arad şi Timişoara, pentru ca în final să rămână una singură, Timişoara, din 1960 redenumită Banat.
• 1968 - prezent - prin revenirea la organizarea administrativ - teritorială pe judeţe, Banatul românesc a fost împărţit în cinci judeţe, unul singur fiind integral bănăţean, Timişul.