Identitatea culturii române

Cultura Română e vechea Cultură Tracă, prima mare cultură a Europei, cunoscută cu 8500 de ani în urmă, peste care s-au aşternut Cultura Latină şi Cultura Bizantină, ambele cu rădăcini tot în Cultura Tracă. Cultura Tracă pl uteşte „nevăzută” în negura timpului. Dar, soarele trac „răspîndeşte” încă multă l umină. E lumina care a dat viaţă şi Culturii Greci şi apoi întregii Culturi Europene. Cultura Tracă , aşa cum pînă acum este cunoscut, a dat pri mul scris şi primele o biecte din aur ale omenirii. Scrisul „grec” e, de fapt, scrisul trac. Strălucirea galbenului aurului trac ne încîntă ochiul. Fantezia şi culorile picturii trace sînt fascinante. Stili zarea tracă şi mesajul ne urmăresc zilnic. Căci le întîlnim zilnic în arta contemporană.

Religia ortodoxă, religia locurilor bizantine, o religie stabilă, o religie paşnică care nu a cunoscut inchiziţia, cruciadele, războaie religioase şi misionarismul, dă putere spirituală fiecărui individ şi defineşte convieţuirea şi respectul, om–natură.
Se spune că românii s-au născut creştini. Creştinismul pare să fi fost născut prin locurile Caransebeşului sau ale Buzăului. Leagănul lui a fost însă Dobrogea, aripa Bizanţului.Omul, prin spiritualitaea lui, este, ca şi în cultura bizantină, aşezat în vîrful piramidei vieţii. Valoarea spirituală a individului, deseori în detrimentul colectivului, stă în centrul filozofiei vieţii zilnice a Românului. De aceea Cultura Română este, prin excelenţă, o cultură individuală.Caracteristci asemănătoare au şi celelalte culturi bizantine. Supravieţuirea Culturii Române, în cadrul configuraţiilor politice nefavorabile, de după anul 1699, ale teritoriilor locuite de români, se datoreşte tocmai infrastructurii trace a multor mii de ani, pe aceleaşi meleaguri. Cultura milenară a fost suportul supraexistenţei în aceste vremuri vitrege, căci organizarea colectivă statală slab dezvoltată nu a reuşit să-i dea suportul trebuincios. Două sute cincizeci de ani de anonimat,la marginea prăpastiei naţionale.Înaltul nivel cultural şi civilizatoric al mileniilor 7 - 1 î.Hr. şi al secolelor 1 şi 2 d.Hr. au condus în secolele 13 - 17, la naşterea Culturii Române moderne, cultură cu o identitate proprie neconfundabilă.„Ştampila” identităţii se poate urmării de peste 8500 de ani. Naşterea, în cca. 900 de ani ( cu precădere în ultimii 400 de ani, pînă la 1699) treb uie mulţumi tă lor: Gelu (898), Menumorut (898), Glad (898-1017), Leustachius (1176),Ioniţă Caloian (1197-1207),Laurenţiu (1242-1252), Finta (1279), Basarab I (1310-1352) şi Dragoş (1336-1352) au început,Mihai ( 1593- 1601) a sfîrşit ! Secretul acestor timpuri : individul în slujba colectivului,adică state puternice care au asigurat cadrul dezvoltării culturii şi civilizaţiei.

<<>>

( Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace. Miron Costin. 6 iulie 1675 ) - Dr. Anton Moisin - 1989

Astăzi ştim mult mai mult decît ştia atunci cronicarul Miron Costin. Dromichete, marele Burebista , Decebal şi cei cu cîteva sute de ani de dinaintea lor au modelat şi concentrat moştenirea lor culturală tracă multimilenară, în cadrul Statului Geto-Dac. Dacă astăzi există o minunată Cultură Română, o datorăm acestor personalităţi. Totul e unitar şi se potriveşte împreună. Efectul atributului vechimii şi creativităţii. Totul e vechi de mii de ani , dar cu actualitatea de astăzi. Şi totuşi acest tors, plin de viaţă şi cu proporţiile perfecţiuniia fost făcut de un artist, pe aceste locuri, acum peste 12.000 de ani ! Creaţia spirituală s-a materializat în piatră, argilă, aur, bronz, sticlă , lemn, cânepă şi in. Pe portul şi în casa Românului. În muzica şi dansul Rom ânului. În fantezia Românului. De aici şi bucuria vieţii Românului.

„Apa trece, pietrele rămân” , a fost mersul lucrurilor pe aceste meleaguri . Documentele în piatră, marmoră, argilă, aur, bronz, sticlă şi lemn ne aduc în faţă miile de ani , ne-prelucraţi şi nedeformaţi.

Continuitatea elementelor de cultură e uimitoare. Ornamentele veştmintelor nu s-au schimbat de multe mii de ani. Ele sînt documentele vi abile ale longevităţii Culturii Române.„Portul ţăranului român este oglinda unei spiritualităţi şi a unei estetici train ic zidite şi foarte vechi. Frumuseţile lui au izvorît din mii de gînduri, au curs printr-o pulbere de mâini, au feri cit şiruri de vieţi, dar au r ămas aceleaşi din adîn cimi de vremuri tracice. El este portul dac, a l omului nostru de azi de la munte. Strămoşii lu i purtau cu o demnitate care în general nu se investeşte în ha ină, ci în însemnele unei nobleţi. Cu ele, ei au trecut prin cenuşa fumegîndă a atîtor tragedii de neam. Împrejurările aspre ale istoriei începuturilor româneşti nu au îngăduit ca experienţa de viaţă şi filozofia să se adune în scrieri anume ale înţelepciunii, dar le-au topit în extraordinara virtute metaforică a limbii, în speciile ei paremiologice şi într-un temperament salutar.” (C. D. Zeletin- 1971)

„Trecînd de pe o generaţie de obiecte pe alta, semnele acestea, delicate înscrisuri pe materiale fragile, au călătorit necurmat şi au ajuns pînă la noi numai ele, schimbînd mereu suportul concret, obiectele ca atare, ce au dispărut prin multă întrebuinţare, sau prin neîntrebuinţare, pierzîndu-şi rostul, de epocă la epocă, de la un mod de producţie la altul, de la o tehnologie la alta. Motivele ornamentale au rămas însă şi s-au transmis din generaţie în generaţie de oameni trăind pe pămînturile de la Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, ornamentica artei populare româneşti fiind una din cele mai strălucite şi mai convingătoare dovezi ale continuităţii şi unităţii poporului român” (Paul Petrescu)

„Documentele, de-a lungul secolelor au dat indicaţii foarte importante în legătură cu structura şi evoluţia costumului popular românesc şi dovedesc că, în decursul îndelungatei istorii şi-au păstrat nealterate caracterele esenţiale.

Deşi la început mijloacele tehnice au fost destul de modeste şi materiile prime erau produsul gospodăriei ţărăneşti, totuşi realizările artistice au fost uimitoare. Piesele componente ale portului sînt ornamentate cu o bogată măiestrie a ţesăturilor şi b roderiilor din fire colorate cu culori vegetale” Ecaterina D. Tomida - 1972.

Istoricul Herodot ( An : 420 î.Hr.) atestă larga folosirea broderiilor în portul tracic. Cânepa şi inul , materiale de bază în confecţionarea înveşmîntaţiei româneşti, până şi în secolul 20, erau utilizate şi prelucrate cu mii de ani înaintea timpurilor noastre. Arheologi a de la Seaca de V ale ne vorbeşte de folosirea şi prelucrarea cînepei şi inului în epoca de bronz ( Ani : 1800 – 800 î.Hr. ). Ateliere de prelucrare şi ţesătorie a inului şi cânepei,din secolele 11-12 au fost scoase la iveală la Garvăn - Dinogeţia (Dobrogea).Bogăţia artistică a portului, obiectelor de casă, casei, jocului şi cîntecului au dat o stabilitate incredibilă elementului de cultură românesc. Elementul de influenţă străin nu a mai prezentat interes. Conservatorismul tradiţional al ţăranului român, favorizat şi de independenţa economică a vatrei săteşti, a fost garantul identităţii culturale române. Sate de munte şi deal trăiesc şi astăzi , în sec. 21, aproape complet izolat , avînd propria existenţă economică. Viaţa sătească este şi astăzi preferată de mulţi români, ca întotdeauna, vieţii orăşenşti. Chiar dacă material este mult mai modestă, dar spiritual mult mai bogată.

În „Cronica evenimentelor moldovene între 1536-1538”, Antonius Wranacius Sibenicensis Dalmata spune că „moldovenii ţin morţiş l a straiele lor, şi cu moartea se pe depseşte la ei oricine ar adopta ori îmbrăcăminte , ori rochie sau orice alte asemenea de la turci sau altă naţiune” Tancred Bănăţeanu-1977.

Nu acesta a fost însă mo tivul pentru care portul românesc şi-a păstrat identitatea. Căci elementele lui le regăsim la culturi devenite vecine. Cultura Română a fost un important emisar de cultură şi un neînsemnat receptor !

Motivul de ornamentaţie al zadiei, aşa cum se vede din detaliu, este identic cu motivul de pe costumul figurinei de la Vădastra. Cojocelul, exact prezentat de artistul anonim în ceramică, s-a păstrat de cca. 5500 de ani. Numai ornamentaţia portului, dar şi elementul de modă ne oferă o imagine a înveşmîntaţiei a acelor timpuri şi a preocupărilor pentru frumos.

„Atestări documentare, prin texte şi gravuri, ne dau importante indicaţii în ceea ce priveşte structura şi evoluţia portului popular românesc. După reprezentările de ţărani români în port popular, în lupta de la Posada (1330), aflate în Cronicum Pictum Vindobonese de la 1358, apar imagini de femei în costume populare în picturile bisericilor din Strei-Sîngeorgiu (1409), Rîbiţa (1417), pe emblema din 1556 a breslei bijutierilor din Braşov ş.a.; urmează date privind portul popular românesc în lucrarea lui Antonius Wranacius Sibenicensis Dalmata ( De situ Transilvaniae, Moldavie et Transalpinae, sec. XVI), Georgio A. Reicherstorf, (Moldavie quae olim Daciae pars,Viena, 1541), Johannes Troester (Das alt und neue Teutsche Dacia, Nuerenberg, 1666),

„În secolele XVII-XIX portul popular românesc îşi continuă evoluţia pe aceeaşi structură proprie, ca o creştere internă datorată talentului meşterilor populari. Produsele de import şi fabricate, care devin tot mai numeroase, sînt integrate în foarte mică măsur ă. Majoritatea pieselor de port continuă să fie create în cadrul gospodăriei închise, sau de către meşteri populari care uneori se specializează în aşa măsură, încît formează sate întregi specializate în meşteşuguri artistice. Şi în secolul al XIX-lea portul popular mai continuă să păstreze caracterele morfologice ornamentale specifice feudalismului, pe care vin să grefeze unele elemente noi, datorate condiţiilor tipice care apar.”

„Una din cele mai răspîndite podoabe femeieşti din ţara noastră este lătiţarul - o bentiţă îngustă, alcătuită dintr-o ţesătură fină de mărgele mici, colorate, cu frum oase ornamente geometrice policrome. Aceste ţesături din mărgele se poartă deobicei la gît. Dar unele lătiţare, mai late şi mai lungi, servesc şi drept cordoane sau panglici la păl ăriile feciorilor. Ornamentele geometrice sînt asemănătoare în toate

regiunile ţării şi aparţin unui străvechi fond stilistic comun, dovedind prin aceasta vechimea lor. Diferenţele sînt mai ales de ordin cromatic. Astfel, de pildă, în Maramureş fondul este negru, iar în Oaş roşu. Lătiţarele au de obicei marginile drepte. Sînt însă unele regiuni etnografice ca Bucovina, Hunedoara sau Bihor, unde se poartă şi lătiţare cu marginile în colţuri. Valoarea artistic ă a lătiţarelor, pe lîngă frumuseţea lor cromatică şi ornamentală, constă în faptul că se armonizează şi completează perfect costumul femeiesc popular.” Tancred - Bănăţeanu şi Elena Zlotea- 1977

„În coloritul ţesăturilor din cînepă şi bumbac frapează predominanţa tonurilor de roşu în toate acordurile cromatice, ca o constantă specific rom ânescă. Albastr ul şi negrul, cele două culori care urmează în ordinea preferinţei creatorului popular se îmbină armonios cu dominanta. Raportul dintre culoarea de fond şi tonurile folosite pentru reliefarea decorului pune în evidenţă acelaşi simţ al echilibr ului şi simetriei pe care l-am observat şi în compunerea motivelor ornamentale.” Paul Petrescu şi Georgeta Stoica -1981

Limba română, muzica populară, dansurile, portul, olăritul, b ucătăria şi arhitectura ţărănească sînt complementare şi alcătuiesc un tezaur unitar al Culturii Române. Ele au caractere proprii, de neconfundat, care preg nează identitatea culturală română.Diversi tatea este copleşitoare şi oferă pentru toate si tuaţiile vieţii, plăcute sau neplăcute, un sprijin spiritual. Sunetul doinei, fie că e al taragotului, fie al vocii omeneşti, e adînc şi vine de departe. Legănatul curgător al muzicii de pe Tîrnave aduce liniştea şi mulţumirea. Totul e „rotund” şi fără „colţuri ascuţite” care să deranjeze văzul sau auzul. E rotunjimea pe care vremurile îndelungate au ros-o.

Portul popular românesc are o bogăţie fascinantă. Elementele lui de ornamentaţie sînt vechi de mii de ani şi pot fi considerate adevărate „pagini de istorie”.Conservatorismul ţăranului român, prezent încă şi în zilele de astăzi, a fost garantul de supravieţuire a Culturii Române. Portul popular original se mai poartă încă şi astăzi în

multe sate româneşti , în ciuda puternicei industrializări de după anii 1960.„Costumul românesc din toate provinciile ţării se caracterizează prin folosirea masivă, ca f ond, a culorii albe. Nota sa dominantă este întrebuinţarea ţesăturilor albe de cînepă, in, bumbac şi lînă”.

„Motivele ornamentale sînt, în marea lor majoritate, geometrice. Chiar atunci cînd sursa de inspiraţie a acestor motive este natura, elementele ei - flori, păsari, animale, mai rar figuri omeneşti-sînt supuse adeseori unui proces de stilizare”

„Maniera cea mai caracteristică a întregii tradiţii naţionale apare mai ales în broderiile care împodobesc costumele populare....O varietate, o bogăţie de culori viguroase care se armonizează cît se poate de fericit.” Charles Diehl, despre portul popular românesc. Aceleaşi elemete ornamentale se întâlnesc şi pe obiecte ceramice. Ceea ce lasă să se înţeleagă o organizare socială deosebit de închegată.

Portul popular indică şi organizarea socială a timpului respectiv, în special prin bogăţi a ornamentală şi a culorilor. Portul popular are atît un rol utilitar cît şi ornamental şi se adaptează zonei de relief, ocupaţiei şi cu stilul şi mişcările dansului popular. Obiectele arheologice ne aduc în faţa ochilor informaţii precise despre viaţa şi cultura populaţiilor trace de pe teritoriile locuite şi astăzi de azi de români, vechi de peste 8000 de ani. Continuitatea elementului cultural este copleşitoare.

"Iubirea noastră cum a fost

Nu ştie nimeni pe de rost,

Doar rare regăsiri în minte

Ca giuvaere în morminte.

Aceste perle sînt probabil

Surîsul tău mereu amabil;

Iar ochii, verzi pe cît se pare,

Smaragde două de valoare."

Meandra liniară şi spirala, printre cele mai vechi ornamente atestate, sînt ca o ştampilă de autenticitate a elementelor de cultură româneşti. Ceramica şi portul le-au purtat de-a lungul timpului.

Mantaua lui Ştefan, domnitor al tradiţiilor strămoşeşti, poarta semnul spiralei.

"O broşă uite-n chip de fluturi !

Înseamnă, poate că, săruturi.

Pe sîni ? Pe gură ? Pe pantof ?

Şăgalnic vînt ul spune : of !

Întunecat acest inel

Evocă, dacă nu mă-nşel ...

-Dar nu mai ştiu nimic. Afară

Începe altă primăvară.

Giuvaere. Mihai Beniuc-1943

În trupul livezii macii visează.

Mi-e sufletul în soarele de-amiază,

Pe holde risipit, ca vîntul cald.

Ne-a îmbătat minunea de smarald.

Văzduhul vibrează albastre coarde;

Sub talpă glia înfierbîntată arde,

Şi spicele tremură arzînd sub soare,

Armate cu lănci, necălătoare.

Cu pasul liniştit mergînd mă leagăn,

Îmi vine să mă culc pe lutul reavăn

Şi să ascult cum lanurile cresc

Bogate din ogorul românesc.

Vîntul îmi flutură părul şi visele,

În suflet îmi zumzăie poeme-nescrisele,

Şi beat de viaţă piept ul mi-l umflu,

De chiote văzduhu-ntreg să-l umplu!

(În trupul livezii.. Mihai Beniuc -1940)