Ţesături şi cusături

Lucrate, de obicei în gospodărie proprie, ţesăturile şi cusăturile acoperă un vast sector al artei populare din România. Cuprinzând un impresionant număr de genuri, realizate din diferite materii prime prin procedee tehnice variate, ţesăturile şi cusăturile populare, după destinaţia lor, potfi împărţite în două mari grupe: ţesături şi cusături destinate împodobirii interiorului şi ţesături pentru uz gospodăresc sau alte rosturi utilitare.

Indiferent de grupa din care fac parte sau de materia primă din care sunt executate, ţesăturile sunt opera femeilor muncitoare, a gospodinelor. Ele oglindesc mare îndemănare a ţărăncilor, fantezia şi forţa lor creatoare.

Ţesăturile şi cusăturile pentru împodobirea interiorului cuprind o mare varietate de genuri: scoarţe sau covoare, ştergare, feţe de masă, acoperitoare de pat, cearşafuri, feţe de pernă, perdele. De o uimitoare diversitate zonală toate aceste genuri de ţesături şi cusături împodobesc interiorul locuinţei, îi dau culoare şi viaţă, creând acea atmosferă de generoasă ospitalitate atât de caracteristică locuinţei populare româneşti.

Promovarea şi dezvoltarea, stimularea şi valorificarea artei populare, în care ţesăturile şi cusăturile ocupă un loc important datorită valorii lor practice şi decorative constituie o preocuppare importantă. Covoarele şi celelalte textile populare, reprezintă una din sursele de inspiraţie de la care porneşt astăzi o mare parte a producţiei cooperaţiei meşteşugăreşti în domeniul ţesăturilor de interior.Realizate în condiţii tehnice superioare, ele se reintroduc în locuinţele acelora care au făurit modelele veacuri de-a rândul în gospodărie proprie, cu mijloace tehnice modeste.

Pagini de Istorie

Cultura Română e vechea Cultură Tracă, prima mare cultură a Europei, cunoscută cu 8500
de ani în urmă, peste care s-au aşternut Cultura Latină şi Cultura Bizantină, ambele cu rădăcini
tot în Cultura Tracă. Cultura Tracă pl uteşte „nevăzută” în negura timpului . Dar, soarele
trac „răspîndeşte” încă multă l umină. E lumina care a dat viaţă şi Culturii Greci şi apoi
întregii Culturi Europene. Cultura Tracă , aşa cum pînă acum este cunoscut, a dat pri mul
scris şi primele o biecte din aur ale omenirii. Scrisul „grec” e, de fapt, scrisul trac. Strălucirea
galbenului aurului trac ne încîntă ochiul. Fantezia şi culorile picturii trace sînt fascinante.
Stili zarea tracă şi mesajul ne urmăresc zilnic. Căci le întîlnim zilnic în arta contemporană.

O suprapunere cultural ă de succes care a a dus pe podium o limb ă veche, măiastră , bogată şi
exactă şi a dat naştere unui folclor plin de fantezie şi perfecţiune, unei fi lozofii tolerante şi
optimiste de viaţă, unei religii apropiată omului şi unor oameni paşnici.

Aureola spirituală a Culturii Bizantine, ultima şi cea mai mare cultură a Europei, leagănul
culturii europene, e prezentă peste tot în viaţa şi filozofia Românului. Spiritualitatea, principala
moştenire bizantină, a modelat adînc Cultura Română.

Timpul curge lent şi rezolvă totul. Natura este nădejdea unde omul îşi găseşte sprijinul.
Animalele sînt îndreptăţite faţa de natură, precum şi omul. Mioriţele sînt apropiatele omului
şi nu de puţi ne ori în istorie, prietenele şi salvato arele lui. C odrul , cu frunzele lui, adăpostul lui. Joiţa aude cuvinte blînde. Murgului i se şoptesc cuvinte apropiate. Căci el înţelege şi
simte. Mâncare gătită se serveşte tuturora, căci şi ele au aceleaşi dorinţe şi simţăminte,
precum şi omul.

Dar cea Mioriţă
Cu lînă p lăviţă
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place,
- Mioriţă laie,
Laie, buc ălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace !
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti b olnăvioară,
Drăguţă Mioară ?
- Drăguţule bace !
Dă-ţi oile-ncoace
La negru ză voi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăp îne, stăpîne,
Îţi cheamă ş-un cîne,
Cel mai bărbă tesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
....
Ş-oile s-or strîng e,
Pe mine m-or plînge
Cu lacrimi de sînge !
Iar tu de omor
Să nu le spui lor
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mîndră crăiasă,
A lumei mireasă ;
Că la nunt a mea
A căzu t o stea ;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa,
Brazi şi paltinşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lautari,
Păsărele mii
Şi stele făclii !
Mioriţa-
Baladă populară

Costumul Naţional Moldovenesc

Costumul femeiesc, ca de obicei, se înfrumuseţează mai bogat de cît cel bărbătesc. Ornamentarea portului femeesc dă dovadă de un remarcabil simţ al măsurii. Folosind trei culori fundamentale: alb, negru şi roşu, meşterii populari au creat o armonie originală.

Aproape fiecare regiune are particularităţile sale în îmbrăcăminte, care se manifestă în croeală, ornamentare şi numire.

Cămaşa

Ca particularitate caracteristică pentru toate tipurile de cămăşi menţionăm două părţi ale cămeşii - parte de sus şi poalele. Partea de sus a cămeşii (stan, ciupag), prezentînd un fel de bluză se face dintr-un material mai bun şi se ornamenteză. Partea de jos (poalele) întotdeauna este acoperită de fustă şi de aceea se coasă din pînză mai groasă. În caz de se îmbracă "fota"(fusta alcătuită din două bucăţi de pînză) şi se văd poalele, cămaşa întreagă se face din pînză fină, împodobind-o cu broderie.

Cămaşa - tip de tunică e una din cele mai vechi în moldova. atît cămaşa femeească tip de tunică, cît şi cea bărbătească este răspîndită, în deosebi, în nordul Moldovei.

În majoritatea cazurilor, ele se coasă din pînză de in sau bumbac. Pentru cămăşile de sărbătoare se foloseşte ţesătura de mătasă de casă - boragic. Gulerul ei poate fi drep sau răsfrînt. Mîneca largă se strînge spre palmă, iar apoi se lărgeşte, formînd o brăţară. Mîneca se uneşte cu stanul printr-un clin de formă rombică - pavă.

La cămăşile tip de tunică din nordul Republicii pot fi văzute modele vechi de tăietură la gît (gura cămăşii) de formă rotundă sau pătrată.

Cămăşile de acest tip se împodobesc cu broderie, care formează pe piept 3-4 dungi verticale. La cele de sărbătore din nordul Republicii (Briceni) broderia acoperă toată parte de sus pînă la brîu şi mînecele. Cele de toate zilele se înfrumuseţează mai simplu, deseori au broderie numai la piept în formă de dreptunghi.

Cel mai răspîndit e tipul de cămaşă încreţită le gît. Ea are o cusătură oblică, ce porneşte de la clin spre gulerul încreţit sau cu gura rotundă.

Această croeală acordă mînecei o înfăţişare deosebită. Fiind încreţite şi puţin ridicate, mînicele fac figura mai expresivă.

În Moldova se întîlnesc 2 variante al acestei cămeşi. Prima variantă reprezintă cămaşa alcătuită din cîţiva laţi, care împreună cu parte de sus a mînicelor sunt încreţite pe o aţă şi formează gura cămeşii. Acest variant e mai larg răspîndit.

Variantul 2 se caracterizează prin aceea, că mînicele şi parte de sus a cămăşii sînt întărite printr-un guler drept la baza căruia se formează încreţituri. Acest tip de cămaşă e răspîndit în unele raioane din nordul Moldovei.

Cămaşa încreţită la gît se ornamentiază bogat. Modul mai răspîndit de împodobire a cămăşilor este broderia, de şi uneori se combină cu ornamentul ţesut. Ultimul desigur, prezintă o împodobire mai preţioasă.

Porţiunea ornamentată prin cusătură formînd un patrat sau dreptunghi în partea de sus a mînicii se numeşte "altiţă", iar cămăşile cu astfel de ornament - cămăşi cu altiţă. Dreptunghiul de obicei se găseşte de-a curmezişul mînecii, iar dungile - dea lungul ei.

Dreptunghiul numit "altiţă" şi dungile numite "rîuri" formează un complex unic, în care se îmbină armonios culoarea şi motivul ornamental. Complexul "altiţă - rîuri" e specific numai pentru acest tip de cămeşi. După compoziţia sa acest complex ornamental poate fi preţuit ca o capodoperă de artă populară.

Catrinţa

Această parte a costumului tradiţional are conturi precise şi sobre. Lucrată la stative, ea avea întotdeauna un ornament ţesut. Chiar şi catrinţa de fiecare zi avea un ornament simplu în chip de fîşii verticale sau orizontale.

Catrinţa de sărbătoare are 2-3 culori şi este împodobită cu compoziţii ornamentale complicate. Într-o variantă cîmpul catrinţei se împarte în două părţi - partea superioară şi parte inferioară - de culori diferite. Parte de sus, mai mare de cît cealaltă e de culoare neagră sau albastru închisă, parte de jos e de culoare roşie sau albastru deschisă. În altă variantă partea stîngă şi cea dreaptă a catrinţei sînt împodobite cu un desen orientat vertical - imagine cu flori sau cu figuri geometrice.

Fusta

În zilele noastre trăsăturile tradiţionale continuă să trăiască în croeala fustei. Cel mai răspîndit tip de fustă în sate este cea cu patru sau 8 clinuri strînsă în talie un detaliu caracteristic naţional este prezenţa panglicilor colorate, care sunt cusute pe poale. cele mai des întrebuinţate sînt panglicele roşii sau verzi, însă se întîlnesc şi alte culori - cafenie, albastră.

Brîul

Ornamentica populară a atins un nivel artistic înalt în ţesătura brîelor ţesute. Cu toate că acestea sunt de dimensiuni reduse, meşterii populari reuşeau să le înzestreze cu compoziţii ornamentale subtile. În multe sate din nordul Moldovei mireasa trebuie după obicei să-i ţese mirelui un brîu roşu.

Este cunoscut cîntecul popular în care se spune:

Bădiţă, ţi-am ţesut un brîu
Roşu, verde, auriu
Ian, te uită, parcă-i viu

Brîele femeeşti sunt mai bogat ornamentate de cît cele bărbăteşti. Ori se repetă un singur motiv, ori 2-3 care se contopesc într-o singură compoziţie. Unele motive seamănă cu cele ale desenului de covor. La brîe predomină desenul geometric. Doar în raioanele nordice, întîlnim brîie cu desene mari reprezentînd frunze şi flori. În altă variantă apar ramuri de copac cu frunze mari.

Năframa

Pecetea unei nalte măiestrii artistice o purtau năframele, care îşi acopereau capul femeile în zilele de sărbătoare. Fineţea şi frumuseţea năframei au fost cîntate de popor. În timpul nunţii conocarul îşi uncheea urarile cu rugămintea:

Să ne daţi cîte-o năfrămuţă de in,
Să ne ştergem musteţele de vin.

Într-o baladă populară fata dăruieşte iubitului său năframa ca semn de credinţă veşnică:

Na-ţi năframa de mătasă,
Pe margini cu aur trasă.

Năframa prezintă un văl lung pînă la 2 metri şi se confecţioneză la stative din pînză de bumbac sau de mătasă. Uneori e cusută cu fir de aur sau de argint.

Năframa este de culoare albă sau gălbuie. Trăsătura caracteristică o constituie un desen uşor aproape străvezui al ţesutului care se combină cu gama de culori moi. Motivele ornamentului sunt felurite - cînd fîşii cu ornament geometric, cînd gerlande cu flori.

Pieptarul

Un deosebit rol decorativ are bondiţa sau pieptarul. În raioanele nordice sunt răspîndite pieptarile din lînă albă (cheptăruş). Fodul alb al pieptarului se ornamentează cu găitan subţire de culoare neagră. Firul negru cusut pe pieptar, formează linii curbe de-a lungul poalelor şi gulerului.

Deosebit de bogat se înfrumuseţau pieptarele femeeşti din piele. Pe fondul alb al pielii de oaie se făceau broderii cu aţe muline, mărgele sau aplicaţii din bucăţele de piele. În culori mai vii se înfrumuseţau pieptarele în satele din Nordul Moldovei. Aici pentru ornamentare se folosesc mărgele de multe culori, fire de lînă roşie şi neagră. Pitoresc se înfrumuseţează oieotarele la sudul republicii. În cele lalte raioane din republică pieptarele se înfrumuseţează mai simplu şi mai ales cu aplicaţii din piele.

Suman

În timpul rece al anului femeile purtau haină lungă din postav de casă (suman), de culoare albă, sură sau cafenie. Sumanul avea un singur rînd de nasturi şi croiala tip de tunică cu clini laterali în partea de jos a poalelor. Modelele vechi ale sumanului nu aveau guler, dar se croiau, avînd o tăietură rotundă la gît şi se purtau cu brîu.

umanele de sărbătoare ale tinerilor se înfrumuseţau cu ornament bogat. Ele se ornamentau cu ajutorul aplicaţiilor şi găitanului negru.

Podoabele

Articole nelipsite toaletei femeeşti sînt bijuteriile. Mai răspîndite sunt: cercei, inelele, verighetele, braţarile. În unele raioane se poartă salbe din 1-3 şiraguri de monede, în altele fetele îmbracă pînă la 15-18 şiraguri de mărgele şi un rînd de monede înşirate toate pe aţă.

Unele podoabe erau legate de anumite obiceiuri. În satele din raionul Camenca fata logodită îşi prindea la poale trei panglici de catifea sau mătasă, spre deosebire de fetele adolescente, care aveau 1-2 panglici.

Lăcaşuri sfinte în Bucovina

Bucovina, regiune istorico - geografică devenită Ducatul Bucovinei în timpul dominaţiei Imperiului Austro-Ungar, cuprinde teritoriul aferent în prezent zonei adiacente oraşelor Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Siret şi Vicovu de Sus din România, precum şi Cernăuţi şi Storojineţ din Ucraina.
Bucovina, "Ţara de fagi" (Buchenland în germană), oferă călătorului privelişti de o rară frumuseţe. La acestea se adaugă mai multe mănăstiri construite de mari domnitori şi boieri moldoveni (Muşatinii, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ştefan Tomşa, Alexandru Lăpuşneanu, Familia Movileştilor, etc...).
După 1530, biserici şi mănăstiri fortificate datând din sec. XV-XVI au fost împodobite cu frescă exterioară la iniţiativa domnitorului Petru Rareş, a mitropolitului Grigorie Roşca, a boierilor Arbore şi Movileşti. Prin grija restauratorilor şi a obştilor călugăreşti, lăcaşurile din Bucovina îşi continuă şi astăzi menirea, primind deopotrivă pe credincioşi sau pe simplii iubitori de frumos atraşi de faima albastrului de Voroneţ, roşului de Humor, verdelui de Suceviţa, galbenului de Moldoviţa sau măiestritei combinaţii de culori de la Arbore.
Frescele exterioare ale bisericilor Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Suceviţa, arhitectura şi pictura mănăstirilor Putna, Dragomirna, Râşca, Slatina, ale bisericilor Pătrăuţi, Bălineşti, Probota, Bogdana, bogatele muzee de artă medievală, frumuseţea peisajului şi a creaţiei artistice populare, au contribuit la decernarea distincţiei Mărul de Aur (Pomme d’Or) Bucovinei de către Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism (FIJET), au dus la înscrierea tezaurului din Bucovina în catalogul UNESCO – “Mari monumente ale lumii”.

Arhitectură românească

 Castelele şi catedralele care formează o imagine tipică, chiar dacă simplificată, a Evului Mediu vestic din punct de vedere arhitectural, a corespondent, în lumea românească, mai ales prin conacele vremii. Cele mai multe edificii construite au dispărut, datorită trecerii timpului sau distruse de războaie, cutremure, incendii. În arhitectură medievală, influenţele curentelor vestice pot fi regăsite, în măsură mai mare sau mai mică, în cele trei ţări locuite de români. Ele sunt mai puternice în Transilvania, mai slabe în Moldova, în forme absorbite de tradiţia bizantină locală, şi încă mai puţin vizibile în Valahia unde începând cu secolul 14 arhitectură s-a bazat pe interpretarea locală a modelului bizantin.

Castelul Huniazilor

Semnificativ pentru stilul gotic transilvănean, printre monumentele păstrate până în zilele noastre, în ciudă tuturor deteriorarilor, putem cîta Biserică Neagră din Braşov (secolul 14 -15) în arhitectură religioasă, Castelul Bran în Judeţul Braşov (secolul 14) şi Castelul Huniazilor din Hunedoara (secolul 15) în arhitectură laică. 

 Biserică Neagră
 
 Specifice Transilvaniei de-a lungul acelor secole, au fost şi extinderile şi fortificaţiile oraşelor, creşterea lor urbană fiind bazată pe principiile funcţionalităţi (o piaţă centrală cu biserică, străzi înguste cu părţile laterale unite pe aici pe acolo cu arcade), oraşele Sighişoara, Sibiu, Braşov fiind mărturii elocvente. 

 Cele mai originale şi înzestrate cu unitate stilistică sunt bisericile din Moldova  sub domnia lui Ştefan cel Mare(1457-1504), printre care monumentală biserică de la Mănăstirea Neamţ  a fost, pentru aproape un secol, un model pentru aşezămintele religioase moldoveneşti, caracterizată prin siluete delicate, faţade armonioase, acoperişuri pitoreşti de inspiraţie folclorică. Această sinteză a fost continuată şi în secolul următor, în timpul fiului domnitorului Ştefan cel Mare, Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), principalele inovaţii fiind portalul şi pictură exterioară (bisericile mânăstirilor Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa). 

Secolul 17 

 În secolul 17, zenitul civilizaţiei României premoderne, a adus dezvoltarea de construcţii laice (conace boiereşti elegante sau palate princiare somptuoase în principatele din afară arcului carpatic, castele domneşti stil renaştere din Transilvania), că şi expansiunea marilor mânăstiri, care, dotate cu şcoli, ateliere de artă, tipografii, au devenit adevărate centre culturale.

Biserica Trei Ierarhi

 Acestei perioade îi aparţine Biserică Trei Ierarhi din Iaşi, ridicată în 1635-1639, un monument unic cu o risipă de decoraţii cu incrustaturi cu modele geometrice, colorat cu lapis lazuli şi folie aurită, pe toate faţadele. Stilul arhitectural dezvoltat în Valahia, în special sub domnia lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, este remarcabil prin unitatea stilistică. Stilul brâncovenesc este caracterizat prin integrarea trăsăturilor baroc şi oriental în spendida tradiţie locală, exemplu fiind Mănăstirea Hurezi din Oltenia (Valahia) sau palatul princiar de la Mogoşoaia -, cu decoraţii luxuriante (sculpturi în piatră, stucaturi şi picturi). 

 Secolul 18
 
 Palatul Bruckenthal
 
Secolul 18 (domniile fanariote) a adus în Valahia şi Moldova elemente de influenţa orientală în arhitectură civilă urbană, numărul construcţiilor religioase scăzând, în timp ce în Transilvania, barocul domină atât arhitectură religioasă (bisericile româno- catolice din Timişoara şi Oradea) şi cele laice (palatele Banffy din Cluj-Napoca şi Brukenthal din Sibiu).

Secolul 19 

 Prima jumătate a secolului 19, creşterea treptată a vieţii urbane (cu o populaţie de două ori mai mare) şi politică de modernizare de tip occidental, au oferit arhitecturii româneşti o combinaţie de elemente romantice şi neo-clasice. În a două jumătate a secolului apăr reacţii naţionale care utilizează în mare măsură elemente şi forme ale arhitecturii folclorice vechi.

Ion Mincu

 Ion Mincu (1852-1912) a fost promotorul acestui curent şi fondatorul şcolii române de arhitectură. Lucrările lui, Casă Lahovary sau Şcoală centrală de feţe din Bucureşti, sunt printre realizările acestei mişcări. Opus acestui curent a cauzat ridicarea de case şi clădiri administrative în spiritul ecleticismului francez (Palatul justiţiei, Poştă centrală) sau rococo (actuală Casă a oamenilor de ştiinţă sau Palatul Cantacuzino din Bucureşti). Acesta a fost motivul pentru care Bucureştiul a fost supranumit Micul Paris. Alţi mari arhitecţi că Peţer Antonescu (1873-1960), Horia Creangă (1893- 1963) şi Duiliu Marcu (1885-1966) şi-au arătat refuzul pentru ornamentaţii şi opţiunea pentru formele simple şi funcţionale.



 Secolul 20
 
 Bulevardul Magheru, Bucureşti
 
 În primele de decade ale secolului 20, oraşele româneşti aveau în aspecte contrastante, afişând diferenţe acute între somptuoasele clădiri din centru şi suburbiile aproape rurale, în timp ce satele rămân, vorbind din punct de vedere arhitectural, aproape medievale. Totuşi, primele semne de planificare urbană apăr în câteva centre (primele două sau trei blocuri cu apartamente sau case familiale pe două niveluri). 

Industrializarea şi creşterea urbană rapidă, au forţat în ultimele două decade ale epocii comuniste introducerea de blocuri care au avut că rezultat apariţia de imense cartiere de locuit, nivelând peisajul oraşului românesc. Din nefericire, naţionalismul, caracteristică a ultimei perioade ceauşiste a comunismului român, nu se reflectă în arhitectură românească; simultaan cu demolarea centrelor urbane tradiţionale şi transformarea aşezărilor rurale în conglomerate de blocuri, Ceauşescu a impus ridicarea de clădiri publice monumentale de o solemnitate neo-clasică plictisitoare. 

Ştefan Luchian

Ştefan Luchian - "Interior"

Ştefan Luchian - (n. 1 februarie 1868, Ştefăneşti, Botoşani - d. 28 iunie 1916, Bucureşti), pictor român, denumit poetul plastic al florilor.

Ştefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ştefăneşti, un sat (azi oraş) din Botoşani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu. Vocaţia viitorului pictor se declară încă din copilărie. El rezistă cu încăpăţânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară. În 1873 familia se mută la Bucureşti. Ştefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1889, obţinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie şi un Studiu după natură. Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian găsi încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalităţii. În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase şi execută copii după operele lui Correggio şi Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revine în ţară în 1890 şi participă la prima expoziţie a societăţii de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian şi cunoaşte, în muzee şi expoziţii, viaţa artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescenţă impresionistă. Tabloul Ultima cursă de toamnă arată influenţa evidentă a lui Manet şi Degas, dar şi ecoul unor predilecţii mondene, pe care Luchian va continua să le aibă pentru o vreme şi la Bucureşti.
Revenit la Bucureşti, va fi în 1896 principalul iniţiator al "Expoziţiei artiştilor independenţi", care se va deschide chiar în faţa Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Şcolii de Belle-Arte din Iaşi, de la care se retrage însă, protestând împotriva maşinaţiunilor de culise. În 1900 participă cu două pasteluri la "Expoziţia Universală" de la Paris. În acelaşi an apar primele manifestări ale unei afecţiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de Scleroză Multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieţii. Soarta îi este potrivnică, boala şi sărăcia materială mergând mână în mână. Continuă totuşi să lucreze cu frenezie şi până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziţii. Prezenţă eminentă în viaţa artistică a timpului, Luchian nu cunoaşte pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziţia sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori şi prieteni îl aclamă, condiţia sa materială continuă însă să fie dintre cele mai precare.
Din 1909 până la sfârşitul vieţii va fi ţintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate şi de fineţe, de sinteză cromatică şi arhitecturală a formelor, de colorit strălucit şi delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicateţea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îşi concentrează în această direcţie toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viaţă şi pentru frumos. Iată de ce "florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menţionăm Anemonele - adevărate capodopere.
Luchian a murit la 28 iunie 1916. Către sfârşitul vieţii nu mai putea ţine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârşea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viaţa unui pictor.

Opere

Peisaje

• Ultima cursă de toamnă, 1892
• Margine de crâng, 1903
• Birt fără muşterii, 1903
• Marea Neagră la Tuzla, 1904
• Sălciile de la Chiajna, 1906
• Fântâna de la Brebu, 1908
• După ploaie, 1909
• Moara de la poduri, 1909
• Pe dealul Hinganilor, 1909
• Vara, 1912

Flori

• Dumitriţa, 1904
• Părăluţe, 1907
• Garoafe, 1907
• Flori de tufănică, 1908
• Anemone, 1910
• Trandafiri, 1910
• Maci, 1910
• Albăstrele

Portrete

• Safta florăreasa, 1901;
• Moş Nicolae Cobzarul, 1906
• Un zugrav - Autoportret, 1907
• Fata cu basma înflorată

Compoziţii

• După muncă, spre casă, 1905;
• La împărţitul porumbului, 1905;
• Epilogul răscoalei,1907;
• Lăutul, 1911 - 1912

Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa, d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti.
Nicolae Grigorescu se naşte în satul Pitaru (judeţul Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani. În 1856 realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (judeţul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.
În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia.
Părăseşte însă curând acest atelier şi, atras de concepţiile artistice ale Şcolii de la Barbizon, se stabileşte în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia pictorală prin asimilarea experienţei unor artişti ca Millet, Corot, Gustave Courbet şi Théodore Rousseau. Influenţat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura "en plein-air", ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor. În cadrul "Expoziţiei Universale" de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără ţigancă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte". În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena.

Nicolae Grigorescu - Ţărancă voioasă (1894) - Galeria Naţională, Bucureşti

În 1877 este convocat să însoţească armata română în calitate de "pictor de front", realizând la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904.
Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează potrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.
Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.
Cu o formaţie în care se recunoaşte filonul tradiţiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereţii, şi, deopotrivă, experienţele impresioniştilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate care se va prelungi şi după dispariţia artistului. Influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat şi evoluţia generaţiei ce i-a urmat, creaţia sa inaugurînd astfel o tradiţie picturală de amplă rezonanţă.

Aprecieri critice

Alexandru Vlahuţă

"Viaţa lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viaţă simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo şi-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele şi de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în ţara şi în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr şi de frumos..."

Henri Focillon 

"Sfânta Treime" - pictura murală pronaos la Mănăstirea Agapia

"Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul şi în toată opera sa... Prietenia cu artişti francezi nu a reuşit să-l smulgă meditaţiei româneşti, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci ţări de coline, cu vii şi căsuţe acoperite cu şindrilă. ...El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru şi spiritual în maniera sa."

Camil Ressu

"Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe mişcătoare, monotone ca şi în ritmul doinei, graţia spiritului şi fanteziei. Opera lui ţine un loc nemărginit în admiraţia publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru."