România are o cultură unică, care este produsul geografiei şi evoluţiei sale istorice distincte. Este fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est şi Europa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice si romane, cu multe alte influenţe. În antichitate şi în evul mediu, cele mai importante influenţe au fost din partea popoarelor slave care au migrat în spaţiul carpato-dunărean şi care s-au format în vecinătatea ei - în Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia şi Rusia, a grecilor din Imperiului Bizantin şi mai apoi, sub protecţie turca, din Fanar, a Imperiului Otoman, de la maghiari, precum şi de la germanii care trăiesc în Transilvania. Cultura modernă română a apărut şi s-a dezvoltat în ultimii aproximativ 250 ani sub o puternică influenţă din partea culturilor din vestul Europei, în special, cultura franceză şi germană. In plus, sub influenţa tradiţiei bizantine şi slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor creştin ortodox dintre popoarele latine. O contribuţie la identitatea sau la cultura românească au mai adus în diverse perioade şi alte comunităţi etnice mai mici sau mai mari, stabilite în cursul secolelor pe teritoriul românesc, ca de pildă, în vechime cumanii, mai târziu romii,evreii,armenii etc., de asemenea reprezentanţi repatriaţi ai ramurii aromâne a românilor.
Cultura dacilor: Dacii foloseau alfabetul grec sau latin. Pe nişte blocuri de piatră de la Sarmizegetusa s-au descoperit rudimente de scriere cu litere greceşti. La curtea lui Decebal se folosea ca limbă diplomatică latina. Singurul text presupus dacic a fost descoperit la Sarmizegetusa: „Decebalus per Scorilo”. Brăţările dacice descoperite în diversele zone ale ţării (Grădiştea Muncelului) atestă cultura si simţul estetic al locuitorilor teritoriului dacic.
Perioada daco-romană: Mii de inscripţii latineşti pun în evidenţă dezvoltarea limbii române prin transformările suferite de limba latină.
Perioada marilor migraţii: Cultura scrisă scade în intensitate, dar s-au păstrat cîteva inscripţii în greacă şi latină. Se pare ca invazia mongolă ce a avut loc a distrus dovezile scrise. Cel mai important document rămîne răspunsul în limba latină trimis regelui ungur Arpad de către Menumorut, duce al Biharei. Textul, inclus în Cronica Notarului Anonim, izvorăşte dintr-o profundă dragoste pentru pămînt, concretizată într-un refuz categoric de a-l preda regelui: „Noi, însă, nici din dragoste nici din frică nu-i cedăm din pămînt nici cît un deget…” Scrisoarea deschide seria documentelor diplomatice româneşti.
Din secolul al Vll-lea pînă la mijlocul secolului al IX-lea, cînd bulgarii intră în zona religioasă a Bizanţului ortodox, şi chiar pînă în secolul al Xl-lea, cînd ungurii sînt cuprinşi în sfera catolicismului latin, poporul românesc, deşi creştinat din epoca romană, trăieşte înconjurat de popoare păgîne. Nici după secolul al Xl-lea nu se înseninează zările la Dunăre pentru o temeinică aşezare românească. Expansiunea ungurilor în Ardeal şi valurile ultimelor invazii barbare ale pecenegilor, cumanilor şi tătarilor au împiedicat înfiriparea organizaţiilor politice româneşti. Abia în veacul al XlII-lea apar în lumina istoriei primele înjghebări de state româneşti. Dar la această dată poporul român se găseşte cuprins între două lumi, între două tipuri de cultură diferită: de o parte lumea Occidentului catolic de cultură latină, în care intraseră şi vecinii unguri şi poloni, de altă parte lumea Răsăritului ortodox de cultura bizantină, care se întinsese pînă la Dunăre.[1]
Zona exactă din Europa de Est sau Europa de Sud-Est unde s-a dezvoltat limba română din latina vulgară este disputată (vezi Originile românilor). Puţine scrieri din evul mediu dau lumina pe această temă probabil pentru că regiunea a dus lipsă de organizare administativă până în secolul XII şi pentru că invaziile mongolilor au distrus evidenţele scrise odată cu invazia şi prăduirea zonei în 1241. Poporul Român (valah) apare pentru prima dată în documente în secolul al-X-lea când era deja creştinat, creştinismul fiind adoptat mai devreme în aceste ţinuturi, sub influenţă latină. Cu toate acestea, românii medievali vor adopta treptat, ca şi majoritatea popoarelor din Balcani, Ortodoxia răsăriteană, sub influenţa Constantinopolului (dar prin mijlocirea slavonă).
Unele obiceiuri, nume şi substratul unor cuvinte din limba română sunt considerate de influenţă dacică, deşi unele sunt, de asemenea, în dispută, astfel cum este teoria continuităţii daco-române, care joacă un rol semnificativ în identitatea naţională română.
Un important punct de reper în istoria limbii române este un document din anul 1521: Scrisoarea lui Neacşu Câmpulung, în litere chirilice, către primarul sas din Braşov despre un atac iminent al turcilor, acesta fiind cel mai vechi document scris în româneşte. Prima carte tipărită, o carte de rugăciuni în limba slavonă, a apărut în Muntenia în 1508, iar prima carte în limba română, un catehism, a fost tipărită în 1544 la Sibiu.
Unii autori susţin că pe locul unde ar fi funcţionat prima şcoală românească din Maramureş, la Ieud, a fost descoperit „Codicele de la Ieud”, în care sunt cuprinse şi trei manuscrise scrise cu litere chirilice dar în limba română, fixată în timp de unii cercetători la 1391 după o dată aflată pe prima pagina a documentului. Exemplarul original se află astăzi la Biblioteca Academiei Române. Există ipoteze contradictorii în privinţa datării acestui document.
Principatele medievale din Transilvania, Valahia si Moldova au apărut între secolele XI şi XIV, în zona din jurul Munţilor Carpaţi. Cea mai mare parte din cultura română s-a produs în aceste zone, ceea ce corespunde aproximativ situării georgrafice a statului modern România. În anul 1405 s-a scris primul Tetraevangheliar slavon în Ţara Românească. El este opera cuviosului Nicodim de la Tismana şi deci în domeniul vechilor scrieri, Nicodim deţine o întâietate absolută în istoria Ţării Româneşti. Este cea mai veche carte datată din Ţara Românească cu cea mai veche ferecătură şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. În secolul al XV-lea şi în următoarele, şcoala de copişti înfiinţată de ucenicii lui Nicodim la Mânăstirea Tismana a continuat seria scrierilor religioase chiar daca la început, copiştii neştiutori de carte doar desenau slovele slavone.
Transilvania a intrat sub sfera de dominaţie maghiară pe la sfârşitul secolului al 11-lea şi astfel evoluţia culturii române a fost acolo prin urmare, oarecum diferită de cea din Valahia şi Moldova. Maghiarii au adus romano-catolicismul ca religie oficială, precum şi apartenenţi la unele etnii străine pentru a coloniza Transilvania: saşi în sud şi secui la vest. Una dintre cele mai importante personalităţi de origine română care s-a născut în Transilvania a fost Nicolaus Olahus (Oláh în limba maghiară vine de la valah, un mai vechi cuvânt pentru român), istoric, politician şi episcop în Regatul Ungariei şi unul din reprezentanţii de seamă ai umanismului în Europa.
Valahia si Moldova s-au situat pe două căi comerciale importante traversate adesea de polonezi, de saşi, de greci, de armeni, de genovezi şi de negustorii veneţieni, conectând cele două principate la evoluţia culturii medievale din Europa. Cronica lui Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, care acoperă perioada 1359 - 1594, este o foarte importantă sursă de informaţii despre viaţa, evenimentele şi personalitaţile din Moldova. Este printre primele texte laice, literare, în româneşte. Datorită dimensiunii ei, precum şi informaţiilor pe care le conţine, este, probabil, cel mai important document românesc din secolul al 17-lea.
La sfârşitul secolului al 17-lea şi începutul secolului al 18-lea, umanismului european este reprezentat în spaţiul românesc de scrierile lui Miron Costin şi Ion Neculce, cronicari, care au continuat opera lui Ureche. Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti, a fost un mare patron al artelor şi a fost o figura locală a Renaşterii. În timpul domniei lui Şerban Cantacuzino călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă Bucureşti, au publicat în 1688 prima Biblie tradusă în limba română (Biblia de la Bucureşti). Primele încercari reuşite de a scrie poezii în limba română s-au făcut în 1673, atunci când Dosoftei, un înalt cleric moldovean, a publicat o versiune în română a Psalmilor.
Dimitrie Cantemir, un domnitor din Moldova, a fost, fără îndoială, cea mai mare personalitate a perioadei medievale din Moldova. El a fost un prolific om de litere, cu interese în filozofie, istorie, muzică, lingvistică, etnografie şi geografie. Cele mai importante lucrări ale sale, Descriptio Moldaviae conţinând informaţii despre regiunea Moldova din estul României, scrisă în latină şi publicată în 1769 şi Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, o primă istorie critică a României. Dimitrie Cantemir a fost cunoscut în Europa educată ca un savant remarcabil, autor al mai multor scrieri în latină: nu numai Descriptio Moldaviae (comandată de Academia de la Berlin, membru al căreia a devenit în 1714), dar şi o istorie a Imperiului Otoman denumită Incrementa atque decrementa aulae othomanicae, care a fost tipărit în limba engleză în 1734-1735 (a doua ediţie, în 1756), în limba franceză (1743) şi germană (1745), acesta fiind o lucrare de referinţă în Europa până în secolul al 19-lea.
În Transilvania, deşi au fost populaţia majoritară, românii s-au văzut doar o "naţiune tolerată" de către conducerea austriacă a provinciei şi nu au fost reprezentaţi în mod proporţional în viaţa politică şi în Dieta Transilvaniei. La sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a ridicat o mişcare de emancipare cunoscută sub denumirea de Şcoala Ardeleană, care a accentuat vechile origini romane a poporului român şi a pus bazele alfabetului latin al limbii române (care, în cele din urmă va înlocui scrierea chirilică). Fruntaşi ai acestei mişcări au acceptat sa primească supremaţia papei de la Roma în biserica română din Transilvania, punând bazele Bisericii Unite sau Greco-Catolice româneşti. În 1791 reprezentanţi ai românilor transilvăneni au emis o petiţie către Împăratul Leopold II al Austriei, numită Supplex Libellus Valachorum inspirată de Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din Franţa, şi cerând drepturi politice egale cu alte etnii pentru românii din Transilvania. Astfel, a început mişcarea naţională pentru emancipare a acestei colectivităţi.
Sfârşitul secolului al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea a fost marcat în Valahia si Moldova de către domniile fanariote; în cursul lor cele două principate au fost puternic influenţate de cultura neo- greacă. Elita locală română a asimilat în veacurile al 17-lea şi al 18-lea multe din familiile elene stabilite în Ţările Române, ceea ce a făcut ca foarte multe din personalităţile culturii, ştiinţei şi vieţii politice româneşti să poarte nume de familie de provienenţă greacă (Cantacuzino, Rosetti, Ghica, Nottara, Lipatti, Antipa, Lahovari, Palade etc.) Şcolile greceşti au apărut în principate în 1818 iar prima şcoala românească a fost înfiinţată la Bucureşti de către Gheorghe Lazăr şi Ion Heliade Rădulescu. Anton Pann a fost un povestitor şi muzician de succes, Ienăchiţă Văcărescu a scris prima carte de gramatică română, iar nepotul sau, Iancu Văcărescu este considerat a fi primul poet român important.
Anul revoluţionar 1848 a avut ecouri şi în Principatele Române şi în Transilvania şi o nouă elită, numită „paşoptistă”, în mare parte influenţată de cultura franceză, a apărut la mijlocul secolului al 19-lea: Mihail Kogălniceanu (scriitor, politician şi primul ministru al României), Vasile Alecsandri (politician , poet şi dramaturg), Andrei Mureşanu (publicist şi scriitorul actualului imn naţional) şi Nicolae Bălcescu (istoric, scriitor şi revoluţionar).
Unirea dintre Valahia si Moldova în 1859 a dat un impuls deosebit societăţii şi culturii româneşti. Pe baza unor înalte şcoli deja existente au fost întemeiate universităţi la Iaşi şi la Bucureşti, iar numărul de instituţii culturale si ştiinţifice a crescut semnificativ. Noul domn de la 1866 şi apoi rege al României Carol I, de origine germană, a devenit un conducător devotat ţării de adopţiune, el şi soţia sa Elisabeta numărându-se printre principalii patroni ai artelor. Un mare impact în literatura română l-a avut cercul literar Junimea, fondat de un grup de personalităţi în jurul criticului literar Titu Maiorescu, în 1863. Acesta a publicat revista Convorbiri literare, unde au publicat, printre alţii, Mihai Eminescu, cel mai mare poet al României, Ion Creangă, un povestitor de geniu şi Ion Luca Caragiale, autor de nuvele si schiţe devenite clasice, şi cel mai mare dramaturg al României. În aceeaşi perioadă Nicolae Grigorescu şi Ştefan Luchian au fost printre fondatorii picturii moderne române; compozitorul Ciprian Porumbescu, originar din Bucovina, s-a distins, de asemenea, în această perioadă.
În Transilvania, mişcarea de emancipare a devenit mai bine organizată în 1861 şi o importantă organizaţie culturală ASTRA (Asociaţia Transilvaniei pentru Literatură română şi de cultură a poporului român) a fost infiinţată la Sibiu, sub îndrumarea mitropolitului ortodox român Andrei Şaguna. Aceasta a contribuit la publicarea unui număr mare de cărţi de limba română şi ziare, precum şi între 1898 şi 1904 a publicat o Enciclopedie Română. Printre cele mai importante personalităţi din această perioadă sunt: romancierul şi publicistul Ioan Slavici, prozatorul Panait Istrati, poetul şi scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea, poetul şi publicistul George Coşbuc, poetul Ştefan Octavian Iosif, istoricul şi fondatorul de presa română în Transilvania, George Bariţiu. Badea Cârţan, un simplu ţăran oier din sudul Transilvaniei, a devenit, prin exemplul faptelor sale, un simbol al mişcării de renaştere naţională.
Prima jumătate a secolului al XX-lea este considerată de mulţi[formulare evazivă] ca fiind epoca de aur a culturii române şi este perioada când aceasta a atins nivelul său maxim de afirmare internaţională în armonie cu tendinţele culturale europene. Cel mai de seamă artist plastic, şi care a ocupat un loc deosebit în istoria artei mondiale, a fost sculptorul Constantin Brâncuşi (1876-1957), o figură centrală a mişcării artistice de avangardă şi un pionier al captărilor, inovator în sculptura mondială prin imersiunea în sursele primordiale ale creaţiei populare.
Relaţia dintre tradiţional şi tendinţele în vogă în Europa de Vest a fost un subiect de polemici aprinse între personalităţi remarcabile. Dramaturgul, poetul expresionist şi filozoful Lucian Blaga poate fi considerat un membru al grupului tradiţionalist, iar criticul literar fondator al cercului literar şi cultural Sburătorul, Eugen Lovinescu, reprezintă aşa-numitul grup „occidentalist”, care a încercat să aducă cultura română mai aproape de cea occidentală. De asemenea, George Călinescu a fost un strălucit critic literar şi un scriitor complex, autor al monumentalei „Istorii a literaturii române, de la origini până în prezent”.
Începutul secolului al XX-lea a fost de asemenea o perioadă prolifică pentru proza românească, în care au activat personalităţi, ca romancierul Liviu Rebreanu, care a oglindit cpnflictele din societatea rurală tradiţională şi ororile războiului, Mihail Sadoveanu, un scriitor de romane de proporţii epice, unele inspirate din istoria medievală a Moldovei, şi Camil Petrescu, un scriitor mai modern, care s-a distins prin proza sa analitică. În dramaturgie, un talent aparte a fost Mihail Sebastian, iar Lucia Sturdza Bulandra a fost actriţa cea mai reprezentativă pentru această perioadă.
Alături de proeminentul poet George Topîrceanu, o pondere deosebita a avut creaţia lui Tudor Arghezi, care a fost care a avut o contribuţie revoluţionară la poezia română de la jumătatea secolului al XX-lea. Un loc de cinste ocupă şi poeziile lui George Bacovia, un poet simbolist, reflectând în creaţia sa sentimente nevrotice şi de disperare, precum şi cele ale luiIon Barbu, un strălucit matematician care a scris şi o serie de poezii criptice de succes. Poetul Tristan Tzara şi pictorul Marcel Iancu, fondatori ai mişcării dadaiste, au fost, de asemenea fii ai acestei ţări. De asemenea, în timpul acestei epoci de aur s-au ivit şi în filozofia română figuri ca Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti, Alexandru Dragomir şi Vasile Conta. În domeniul istoriei, perioada a fost dominată de marea personalitate a eruditului Nicolae Iorga, care, în timpul vieţii sale a publicat peste 1250 de cărţi şi a scris mai mult de 25000 de articole. În muzică, compozitorii George Enescu, Mihail Jora, Marcel Mihalovici, Paul Constantinescu, Constantin Dimitrescu şi pianistul Dinu Lipatti au devenit celebri în lume. S-au evidenţiat un număr mare de pictori români de valoare, între cele mai semnificative figuri numărându-se : Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Francisc Şirato, Ignat Bednarik, Lucian Grigorescu şi Theodor Pallady.
În medicină o mare contribuţie adusă societăţii umane a fost rolul jucat în descoperirea insulinei de către omul de ştiinţă român Nicolae Paulescu. De asemenea, Gheorghe Marinescu a fost un important neurolog, Victor Babeş a fost unul dintre primii bacteriologi. Dimitrie Gerota a adus contributii în chirurgie şi anatomie, Grigore T. Popa în anatomie, Constantin Parhon în domeniul endocrinologiei. Gheorghe Ţiţeica a fost unul dintre cei mai remarcabili matematicieni români.
După circa patru ani de restrângere gravă a libertăţilor, sub regimul fascist, care s-a alăturat Germaniei naziste în politica ei genocidă, teroarea regimului comunist în România a impus la rândul ei o cenzură strictă în aproape toate compartimentele de viaţă spirituală şi a folosit cultura ca pe un mijloc de control şi subordonare a poporului. Libertatea de expresie a fost constant restrânsă, pe diferite căi: în perioada stalinistă s-a făcut o încercare de construcţie a unei noi identităţi culturale naţionale, în armonie cu nevoile regimului conducător din Uniunea Sovietică, pe baza realismului socialist, pe împrumutul de legitimitate şi până la respingerea valorilor tradiţionale. In cultură au apărut două tendinţe: una, oficială, foarte dogmatică, care glorifica fără discernământ regimul autoritar şi alta care a încercat să impuna valori autentice, manevrând conform împrejurărilor pentru a evita cenzura. Cea dintâi a fost destul de săracă în calităţi culturale durabile, în schimb cea de-a doua a impus, mai ales, după trecerea primului deceniu de comunism stalinist, numeroase opere de valoare, reuşind să treacă din când în când barierele cenzurii şi să fie bine primite de către publicul larg. În această perioadă, personalităţi dintre cele mai reprezentative au fost: scriitorii Marin Preda, Nicolae Breban, poeţii Nichita Stănescu, Marin Sorescu, precum şi criticii literari Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. Cei mai mulţi disidenţi care au ales să nu emigreze, ori care nu au reuşit să se exileze în străinatate, au trăit terorizaţi, urmăriţi îndeaproape de agenţii regimului, fie în „arest la domiciliu” fie în „domiciliu forţat”, unii au ales calea retragerii in sihăstria unor mănăstiri îndepărtate. Cea mai mare parte a operei lor a fost publicată după Revoluţia din 1989. Printre cele mai notabile nume de filosofi au fost Constantin Noica, Petre Ţuţea şi Nicolae Steinhardt.
Cultura Română e vechea Cultură Tracă, prima mare cultură a Europei, cunoscută cu 8500 de ani în urmă, peste care s-au aşternut Cultura Latină şi Cultura Bizantină, ambele cu rădăcini tot în Cultura Tracă. Cultura Tracă pl uteşte „nevăzută” în negura timpului. Dar, soarele trac „răspîndeşte” încă multă l umină. E lumina care a dat viaţă şi Culturii Greci şi apoi întregii Culturi Europene. Cultura Tracă , aşa cum pînă acum este cunoscut, a dat pri mul scris şi primele o biecte din aur ale omenirii. Scrisul „grec” e, de fapt, scrisul trac. Strălucirea galbenului aurului trac ne încîntă ochiul. Fantezia şi culorile picturii trace sînt fascinante. Stili zarea tracă şi mesajul ne urmăresc zilnic. Căci le întîlnim zilnic în arta contemporană.
Astăzi ştim mult mai mult decît ştia atunci cronicarul Miron Costin. Dromichete, marele Burebi
„Apa trece, pietrele rămân” , a fost mersul lucrurilor
Continuitatea elementelor de cultură e uimitoare. Ornamentele veştmintelor nu s-au schimbat
„Trecînd de pe o generaţie de obiecte pe alta, semnele acestea, delicate înscrisuri pe materiale fragile, au călătorit necurmat şi au ajuns pînă la noi numai ele, schimbînd mereu suportul concret, obiectele ca atare, ce au dispărut prin multă întrebuinţare, sau prin neîntrebuinţare, pierzîndu-şi rostul, de epocă la epocă, de la un mod de producţie la altul, de la o tehnologie la alta. Motivele ornamentale au rămas însă şi s-au transmis din generaţie în generaţie de oameni trăind pe pămînturile de
„Documentele, de-a lungul secolelor au dat indicaţii foarte importante în legătură cu structura şi evoluţia costumului popular românesc şi dovedesc că, în decursul îndelungatei istorii şi-au păstrat nealterate caracterele esenţiale.
Deşi la început mijloacele tehnice au fost destul de modeste şi materiile prime erau produsul gospodăriei ţărăneşti, totuşi realizările artistice au fost uimitoare. Piesele componente ale portului sînt ornamentate cu o bogată măiestrie a ţesăturilor şi b roderiilor din fire colorate cu culori vegetale” Ecaterina D. Tomida - 1972.
Istoricul Herodot ( An : 420 î.Hr.) atestă larga folosirea broderiilor în portul tracic. Cânepa şi inul , materiale de bază în confecţionarea înveşmîntaţiei româneşti, până şi în secolul 20, erau utilizate şi prelucrate cu mii de ani înaintea timpurilor noastre.
În „Cronica evenimentelor moldovene între 1536-1538”, Antonius Wranacius Sibenicensis Dalmata spune că „moldovenii ţin morţiş l a straiele lor, şi cu moartea se pe depseşte la ei oricine ar adopta ori îmbrăcăminte , ori rochie sau orice alte
Nu acesta a fost însă mo tivul pentru care portul românesc
Motivul de ornamentaţie al zadiei, aşa cum se
„Atestări documentare, prin texte şi gravuri, ne dau importante indicaţii în ceea ce priveşte structura şi evoluţia portului popular românesc. După
„În secolele XVII-XIX portul popular românesc îşi continuă evoluţia pe aceeaşi structură proprie, ca o creştere internă datorată talentului meşterilor populari. Produsele de import şi fabricate, care devin tot mai numeroase, sînt integrate în foarte mică măsur ă. Majoritatea pieselor de port continuă să fie create în cadrul gospodăriei închise, sau de către meşteri populari care uneori se specializează în aşa măsură, încît formează sate întregi specializate în meşteşuguri artistice. Şi în secolul al XIX-lea portul popular mai continuă să păstreze caracterele morfologice ornamentale specifice feudalismului, pe care vin să grefeze unele elemente noi, datorate condiţiilor tipice care apar.”
„Una din cele mai răspîndite podoabe femeieşti din ţara noastră este lătiţarul - o bentiţă îngustă, alcătuită dintr-o ţesătură fină de mărgele mici, colorate, cu frum oase ornamente geometrice policrome. Aceste ţesături din mărgele se poartă deobicei la gît. Dar unele lătiţare, mai late şi mai lungi, servesc şi drept cordoane sau panglici la păl ăriile feciorilor. Ornamentele geometrice sînt asemănătoare în toate
regiunile ţării şi aparţin unui străvechi fond stilistic comun, dovedind prin aceasta vechimea lor. Diferenţele sînt mai ales de ordin cromatic. Astfel, de pildă, în Maramureş fondul este negru, iar în Oaş roşu. Lătiţarele au de obicei marginile drepte.
„În coloritul ţesăturilor din cînepă şi bumbac frapează predominanţa tonurilor de roşu în toate acordurile cromatice, ca o constantă specific rom ânescă. Albastr ul şi negrul, cele două culori care urmează în ordinea preferinţei creatorului popular se îmbină armonios cu dominanta. Raportul dintre culoarea de fond şi tonurile folosite pentru reliefarea decorului pune în evidenţă acelaşi simţ al echilibr ului şi simetriei pe care l-am observat şi în compunerea motivelor ornamentale.” Paul Petrescu şi Georgeta
Limba română, muzica populară, dansurile, portul, olăritul, b ucătăria şi arhitectura ţărănească sînt complementare şi alcătuiesc un tezaur unitar al Culturii Române. Ele au caractere proprii, de neconfundat, care preg nează identitatea culturală română.
Portul popular românesc are o bogăţie fascinantă. Elementele lui de ornamentaţie sînt vechi de mii de ani şi pot fi considerate adevărate „pagini de istorie”.Conservatorismul ţăranului român, prezent încă şi în zilele de astăzi, a fost garantul de supravieţuire a
multe sate româneşti , în ciuda puternicei industrializări de după anii 1960.
„Motivele ornamentale sînt, în marea lor majoritate, geometrice. Chiar atunci cînd sursa de inspiraţie a acestor motive este natura, elementele ei - flori, păsari, animale, mai rar figuri omeneşti-sînt supuse adeseori unui proces de stilizare”
„Maniera cea mai caracteristică a întregii tradiţii naţionale apare mai ales în broderiile care împodobesc costumele populare....O varietate, o bogăţie de culori viguroase care se armonizează cît se poate de fericit.” Charles Diehl, despre portul popular românesc.
Portul popular indică şi organizarea socială a timpului respectiv, în special prin bogăţi a ornamentală şi a culorilor. Portul popular are atît un rol utilitar cît şi ornamental şi se
"Iubirea noastră cum a fost
Nu ştie nimeni pe de rost,
Doar rare regăsiri în minte
Ca giuvaere în morminte.
Aceste perle sînt probabil
Surîsul tău mereu amabil;
Iar ochii, verzi pe cît se pare,
Smaragde două de valoare."
Meandra liniară şi spirala, printre cele mai vechi ornamente atestate, sînt ca o ştampilă de
Mantaua lui Ştefan, domnitor al tradiţiilor strămoşeşti, poarta semnul spiralei.
"O broşă uite-n chip de fluturi !
Înseamnă, poate că, săruturi.
Pe sîni ? Pe gură ? Pe pantof ?
Şăgalnic vînt ul spune : of !
Întunecat acest inel
Evocă, dacă nu mă-nşel ...
-Dar nu mai ştiu nimic. Afară
Începe altă primăvară.
Giuvaere. Mihai Beniuc-1943
În trupul livezii macii visează.
Mi-e sufletul în soarele de-amiază,
Pe holde risipit, ca vîntul cald.
Ne-a îmbătat minunea de smarald.
Văzduhul vibrează albastre coarde;
Sub talpă glia înfierbîntată arde,
Şi spicele tremură arzînd sub soare,
Armate cu lănci, necălătoare.
Cu pasul liniştit mergînd mă leagăn,
Îmi vine să mă culc pe lutul reavăn
Şi să ascult cum lanurile cresc
Bogate din ogorul românesc.
Vîntul îmi flutură părul şi visele,
În suflet îmi zumzăie poeme-nescrisele,
Şi beat de viaţă piept ul mi-l umflu,
De chiote văzduhu-ntreg să-l umplu!
(În trupul livezii.. Mihai Beniuc -1940)
.jpg)
