Este bine cunoscut că omul, în viaţa de pe pământ, trece prin trei momente foarte importante: botezul, nunta şi înmormântarea. Toate trei au o legătură deosebită cu viaţa religioasă a omului, iar primele două sunt considerate Sfinte Taine.
Pruncul, la puţin timp după naştere, este botezat pentru a se curăţi, a se spăla de păcatul strămoşesc moştenit de la Adam cel din Rai şi de la celelalte păcate săvârşite până atunci, intrând în stare harică. Apoi, ajuns la maturitate, el se va despărţi de mama şi tatăl său şi îşi va lua soţie. Acest eveniment este consfinţit prin nuntă, prin Sfânta Taină a Cununiei.
În sfârşit, la bătrâneţe, omul moare şi va fi îngropat creştineşte, oficiindu-se slujba religioasă şi, de obicei, predica, câteva cuvinte despre cel trecut în viaţa de veci. Dar pentru că acest articol se adresează în special tinerilor vom arăta mai pe larg Sfânta Taină a nunţii care este un subiect foarte important.
Cuvântul nuntă vine de la termenul grecesc gamos şi de la cel latinesc „matrimonium” şi înseamnă unirea fizică dintre un bărbat şi o femeie, una din legile esenţiale al e naturii, stabilite de Dumnezeu încă de la începutul existenţei omului. Dovezi găsim în Sfânta Scriptură, în cartea Facerea la capitolul 2 versetele 18-24, unde ne spune: „nu este bine să fie omul singur pe Pământ. Să-i facem ajutor potrivit pentru el ..iar coasta luată din Adam, a făcut-o Dumnezeu femeie şi a dus-o lui Adam… De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”
Ca o definiţie, am putea spune că nunta, cununia sau căsătoria este Taina prin care un bărbat şi o femeie s-au hotărât reciproc şi în mod liber, să trăiască împreună întreaga lor viaţă în scopul de a se ajuta reciproc, a naşte şi a creşte copii şi a se feri de desfrânare. Ei primesc prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea ei. Prin Taina Cununiei, legătura dintre bărbat şi femeie devine asemănătoare acelei dintre Hristos şi Biserică - (Efeseni 5 , 22-23).
Obiceiuri de nuntă
La noi, românii, nunta se săvârşeşte sâmbătă seara, apoi fiind prilej de bucurie, slujba este urmată de o masă festivă şi de distracţie. Aceasta, în genere, ţine până a doua zi dimineaţa, iar nuntaşii, fiind foarte obosiţi, vor dormi în timpul Sfintei Liturghii de duminică ceea ce este un păcat foarte mare. Deci, fiind prilej de bucurie şi de veselie, cununia se săvârşeşte în zi de sărbătoare, dar îndată după Sf. Liturghie când credincioşii se află la biserică.
Este cunoscut faptul că sunt unele perioade din timpul anului când nu se fac nunţi. Acestea sunt trecute în calendarul creştin ortodox şi trebuie respectate întocmai.
Ştim că nunta este precedată de logodnă. Cuvântul logodnă este de origine slavă şi înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie. Ea este rânduiala tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, care este săvârşită înaintea nunţii.
Se poate şi aparte, cu un timp mai scurt sau mai lung înainte de nuntă, dar în ziua de azi se pot face mari greşeli procedând astfel. Spun aceasta pentru că mulţi tineri care se logodesc înainte de căsătorie cred că, prin aceasta, au primit binecuvântarea şi dezlegarea de a începe conveţuirea, adică o viaţă intimă, ceea ce este total greşit.
Logodna nu dă dreptul la consumarea vieţii conjugale, fiind doar o chezăşie, o promisiune pentru căsătorie. Numai Taina Nunţii dă posibilitatea celor doi de a trăi împreună, al trăirii vieţii intime. În alte cazuri, cei care au făcut logodna nu mai vin ca să li se administreze Taina Cununiei şi trăiesc toată viaţa în concubinaj. Aceasta este şi un mare păcat, dar poate duce şi la mari nenorociri în viaţa celor doi. De aceea se recomandă ca cele două slujbe să fie săvârşite împreună.
Trebuie menţionat faptul că ambii tineri trebuie să fie de aceeaşi religie, adică să fie creştini ortodocşi. Nu este îngăduită nunta dintre un ortodox şi o persoană de altă religie. Tânărul sau tânăra, dacă sunt neortodocşi, trebuie să treacă la ortodocşi. Şi naşii trebuie să fie ortodocşi, căsătoriţi, cu o viaţă de familie morală, exemplară, pentru a fi modele de urmat în viaţa finilor.
Inelele de logodnă au şi ele o însemnătate deosebită: ele sunt semnul iubirii, al credincioşiei, al legăturii tainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi. Cât priveşte săvârşirea slujbei, aceasta trebuie să îşi desfăşoare ceremonialul numai în casa domnului, în Biserică, şi nu în case particulare. Nunta se celebrează în zona cea mai centrală a bisericii, în naos. Pe durata nunţii, cei doi tineri sunt cinstiţi aşa cum sunt cinstiţi împăraţii. Aceasta este şi sensul încoronării lor.
Împărtăşirea din paharul comun, binecuvântat înainte de preot, este simbolul bucuriei nunţii, dar, mai ales, comuniunea şi unirea celor doi soţi, care de acum înainte se vor împărtăşi de bucuriile şi necazurile vieţii împreună. La început, a existat numai paharul, aşa cum arată rugăciunea de binecuvântare, apoi s-a adăugat şi pâinea. Aceasta poate fi interpretată ca o reminescenţă din religia romană, când, la nuntă se frângea pâinea pe care mirii o mâncau împreună.
Obiceiul frângerii pâinii se mai păstrează şi azi în unele părţi. Astfel, când mireasa părăseşte casa părintească aruncă din pragul casei, cu spatele spre lume, o bucată de pâine, aceasta fiind mâncată de nuntaşi. Practica, însă, nu are o semnificaţie religioasă şi a rămas o datină populară. Obiceiul practicat în Transilvaniei de a da loc de vin miere, nu se justifică.
Împărtăşirea din acelaşi pahar şi din aceeaşi pâine ne poartă mai degrabă cu gândul la împărtăşirea mirilor care se făcea în acest moment al slujbei. Cântarea „Paharul mântuirii”, care se rosteşte la împărtăşirea mirilor, ne duce cu gândul la paharul, sau potirul din care se împărtăşeau credincioşii. De aceea momentul trebuie să fie plin de sobrietate, cum, de altfel plină de măreţie trebuie să fie şi toată rânduiala slujbei.
Înconjurarea mesei sau dansul ritual, trebuie făcută cu decenţă şi sobrietate nu cu paşi agitaţi, ritm de dans sau ţopăieli. Acest moment exprimă bucuria sau întemeierea unei familii, în vederea naşterii de prunci aşa cum a născut Maica Domnului în urma prorociei lui Isaia 7, 14, ca şi sfinţilor prin viaţa virtuoasă în cadrul căsniciei. Dansul acesta nu este hora lumii în care intră tinerii, cum mai auzim spunându-se cu acest prilej, de către unii preoţi, ci un dans ritual cu semnificaţie teologică şi morală.
Întâlnim şi unele practici neliturgice şi necanonice. Astfel, este întâlnită în părţile Transilvaniei, legarea mâinilor celor doi cu o batistă albă, după ce preotul le citeşte rugăciunea a treia şi le împreunează mâinile. Alt obicei care nu are nici o justificare: amăgirea sau păcălirea tinerilor atunci când li se dă să guste din pâine şi din vinş este una din practicile întâlnite la unii din preoţi, mai ales din mediul rural, dar uneori şi la oraş, are intenţia de a înveseli pe nuntaşi.
În unele localităţi este aşa de îndătinat, ca şi cel cu aruncatul bomboanelor, încât mirii se aşteaptă de la început de aceasta, iar dacă preotul nu procedează aşa atunci se produce nedumerire şi chiar nemulţumire a nuntaşilor. Obiceiurile nu trebuie comentate căci ele sunt, fără îndoială, greşite, se denaturează şi se ridiculizează un moment foarte important al slujbei. Atitudinea mireselor de a se feri una de alta, şi de a evita să se întâlnească pe drum, este una din practicile superstiţioase care nu se justifică în nici un fel. Biserica şi slujba nu ne îndeamnă la o asemenea comportare, ci, dimpotrivă, ne recomandă comuniunea. Miresele ar trebui să se întâlnească, să se îmbrăţişeze, să se felicite, amintindu-şi toată viaţa că s-au cununat la aceeaşi biserică. Atunci ar trebui să se manifeste prietenia şi dragostea, iar nu duşmănia şi ura. Biserica nu dezbină ci uneşte.
„În Banat, în partea de unde sunt eu, nuntă ţine de ex. 2 zile. Când eram copil şi era doar un amărât de botez care ţinea numai o zi, eram aşa de amăgit că nici nu-mi venea să mă duc. Ce e aia, o zi? Eu voiam nuntă, să ţină două zile, să meargă mireasă cu mirele la fântână bisericii şi să toarne la oameni apa să se spele pe mâini şi aceştia le dădeau bani. Întotdeauna musai şi ceva mărunţiş care ajungea în găleata, acolo unde era şi un ou. La urmă, când nu se mai spăla nimeni, mirele şi mireasă trebuiau să răstoarne găleata şi care din ei să calce primul oul. na, ştiţi voi cum e cu cine cântă în casă! Noi copii, ne repezeam să strângem banii de pe jos. nu conta că eram toţi stropiţi. conta să fi mai aproape de găleata când se răstoarnă să prinzi câţi mai mulţi. Apoi cu staghisiul (cel care ducea steagul, de obicei un nepot al naşilor - n.n.) în frunce jucăm brâul prin sat. cât era satul de lung, toată lumea în brâu şi o tură roată prin tot satul. Staghisul inaince cu stagul cu clopoţel şi flori dădea ritmul la nuntă! De neuitat că givarii (cavaleri de onoare - n.n.), adică acei flăcăi care umblau cu ploscă cu rachie prin sat să cheme oamenii la nuntă şi care se deosebea printr-o bandă lată, însă făcută în casă şi ţesută, frumos ornata cu flori, nu şi-au uitat nici aici rolul, ploştile cu rachie umblând din mână în mână în continuu. Tradiţia la noi în zonă spune că givarii trebuie să aibă grijă şi să păzească mireasă. sunt oamenii naşului, iar staghisul să- păzească steagul că fără una dine astea două nu există nuntă. A doua zi, acasă la mireasă, începând de pe la oră 10-11 dimineaţă, se jucă jocul miresei. cine voia dădea bani şi jucă mireasă. dar nu aşa. se băteau nu altă. nu conta, copii, muieri, bărbaţi, toţi care mai de care. pe la amiaz, când mireasă era numai bună de scaunul cu roţile, şi rochia pe margini era praf, că jocul miresei fără rochie de mireasă nu se poate, mergea toată lumea la casele lor să se pregătească. pe la trei-patru se duceau mîrîi cu daruri la naşi. un obicei prost, care numai prin partea mea l-am auzit, şi care face că a două zi mîrîi duc la naşi nu numai în valoare decât au dat ei la nuntă ci mult mai mult. că şi cinste că sunt părinţi spirituali acuma. de multe ori m-am întrebat, oare de ce mai da cineva ceva? mă refer că şi nas. dacă a două zi vine mai mult înapoi. chiar le trebuiau darurile şi banii aia? oar la o nuntă nu de aia dai ceva, că cei doi tineri să aibă din ce să-şi facă o casă, să-şi ia o mobilă sau măcar să le rămân de o maşină de spălat (de mult nu am mai auzit pe nimeni să-şi cumpere după nuntă maşină aşa cum se făcea pe vremuri). Cam asta deocamdată. sunt multe şi mărunte obiceiurile şi fiecare ţine de datinile locului, de păţaniile strămoşilor, sau sunt doar în amintirea unor momente celebre pentru sat. ” (Sursa: Site-ul whitewedding.ro)
Timpul nunţii
Românii se căsătoresc în general la sate începând cu vârsta de 20 de ani. "Sezonul nunţii" apare atunci când vinul este destul de bătrân şi în cantitate mare. Nici o nuntă nu poate avea loc în posturile mari, in cele 40 de zile dinaintea Crăciunului sau Paştilor.
Unele comunităţi rurale încă mai cheamă peţitori pentru a uni familiile în devenire. Unde nu e folosit un peţitor, tradiţia cere ca părinţii soţului să ceară mâna fetei de la părinţii acesteia. Peţitorul foloseşte o poezie specială, cunoscută de folclorişti sub denumirea de oraţie de nuntă, o alegorie în care un tînăr vânător pleacă sa vâneze o caprioară.
Familia mirelui trece apoi din casă în casă cu sticle de ţuică sau vin pentru a invita pe locuitorii satului la nunta feciorului lor. Toţi iau parte la închinare, pentru că refuzul este echivalent cu refuzul invitaţiei la nuntă.
Naşii lor de botez, sau alţi apropiaţi, se alătură familiei nupţiale la nunta bisericească şi la recepţia de mai târziu, ce are să dureze o noapte întreagă. Unul din momentele cheie ale ceremoniei vizează despletirea coroniţei de mireasă, care simbolizează schimbarea de statut, trecerea de la poziţia de fată la cea de nevastă.
În trecut, petrecerea nunţii dura trei zile şi trei nopţi. Pentru cei care nu şi-au găsit încă un partener de viaţă, o veche tradiţie continuă şi astăzi. Bărbaţii şi femeile eligibile se întâlnesc la "Festivalul Fecioriei pe Muntele Găina" în Transilvania, pentru a se cunoaşte şi eventual pentru a-şi găsi potenţiali parteneri.
A doua zi, acasă la mireasă, începând de pe la oră 10-11 dimineaţă, se jucă jocul miresei. cine voia dădea bani şi jucă mireasă. dar nu aşa. se băteau nu altă. nu conta, copii, muieri, bărbaţi, toţi care mai de care. pe la amiaz, când mireasă era numai bună de scaunul cu roţile, şi rochia pe margini era praf, că jocul miresei fără rochie de mireasă nu se poate, mergea toată lumea la casele lor să se pregătească. pe la trei-patru se duceau mîrîi cu daruri la naşi. un obicei prost, care numai prin partea mea l-am auzit, şi care face că a două zi mîrîi duc la naşi nu numai în valoare decât au dat ei la nuntă ci mult mai mult. că şi cinste că sunt părinţi spirituali acuma. de multe ori m-am întrebat, oare de ce mai da cineva ceva? mă refer că şi nas. dacă a două zi vine mai mult înapoi. chiar le trebuiau darurile şi banii aia? oar la o nuntă nu de aia dai ceva, că cei doi tineri să aibă din ce să-şi facă o casă, să-şi ia o mobilă sau măcar să le rămân de o maşină de spălat (de mult nu am mai auzit pe nimeni să-şi cumpere după nuntă maşină aşa cum se făcea pe vremuri).
Cam asta deocamdată. sunt multe şi mărunte obiceiurile şi fiecare ţine de datinile locului, de păţaniile strămoşilor, sau sunt doar în amintirea unor momente celebre pentru sat.
Timpul nunţii
Românii se căsătoresc în general la sate începând cu vârsta de 20 de ani. "Sezonul nunţii" apare atunci când vinul este destul de bătrân şi în cantitate mare. Nici o nuntă nu poate avea loc în posturile mari, in cele 40 de zile dinaintea Crăciunului sau Paştilor.
Unele comunităţi rurale încă mai cheamă peţitori pentru a uni familiile în devenire. Unde nu e folosit un peţitor, tradiţia cere ca părinţii soţului să ceară mâna fetei de la părinţii acesteia. Peţitorul foloseşte o poezie specială, cunoscută de folclorişti sub denumirea de oraţie de nuntă, o alegorie în care un tînăr vânător pleacă sa vâneze o caprioară.
Familia mirelui trece apoi din casă în casă cu sticle de ţuică sau vin pentru a invita pe locuitorii satului la nunta feciorului lor. Toţi iau parte la închinare, pentru că refuzul este echivalent cu refuzul invitaţiei la nuntă.
Naşii lor de botez, sau alţi apropiaţi, se alătură familiei nupţiale la nunta bisericească şi la recepţia de mai târziu, ce are să dureze o noapte întreagă. Unul din momentele cheie ale ceremoniei vizează despletirea coroniţei de mireasă, care simbolizează schimbarea de statut, trecerea de la poziţia de fată la cea de nevastă.
În trecut, petrecerea nunţii dura trei zile şi trei nopţi. Pentru cei care nu şi-au găsit încă un partener de viaţă, o veche tradiţie continuă şi astăzi. Bărbaţii şi femeile eligibile se întâlnesc la "Festivalul Fecioriei pe Muntele Găina" în Transilvania, pentru a se cunoaşte şi eventual pentru a-şi găsi potenţiali parteneri.
Timpul nunţii
Românii se căsătoresc în general la sate începând cu vârsta de 20 de ani. "Sezonul nunţii" apare atunci când vinul este destul de bătrân şi în cantitate mare. Nici o nuntă nu poate avea loc în posturile mari, in cele 40 de zile dinaintea Crăciunului sau Paştilor.
Unele comunităţi rurale încă mai cheamă peţitori pentru a uni familiile în devenire. Unde nu e folosit un peţitor, tradiţia cere ca părinţii soţului să ceară mâna fetei de la părinţii acesteia. Peţitorul foloseşte o poezie specială, cunoscută de folclorişti sub denumirea de oraţie de nuntă, o alegorie în care un tînăr vânător pleacă sa vâneze o caprioară.
Familia mirelui trece apoi din casă în casă cu sticle de ţuică sau vin pentru a invita pe locuitorii satului la nunta feciorului lor. Toţi iau parte la închinare, pentru că refuzul este echivalent cu refuzul invitaţiei la nuntă.
Naşii lor de botez, sau alţi apropiaţi, se alătură familiei nupţiale la nunta bisericească şi la recepţia de mai târziu, ce are să dureze o noapte întreagă. Unul din momentele cheie ale ceremoniei vizează despletirea coroniţei de mireasă, care simbolizează schimbarea de statut, trecerea de la poziţia de fată la cea de nevastă.
În trecut, petrecerea nunţii dura trei zile şi trei nopţi. Pentru cei care nu şi-au găsit încă un partener de viaţă, o veche tradiţie continuă şi astăzi. Bărbaţii şi femeile eligibile se întâlnesc la "Festivalul Fecioriei pe Muntele Găina" în Transilvania, pentru a se cunoaşte şi eventual pentru a-şi găsi potenţiali parteneri.
.jpg)
