Crowned Shadow

The figure of Prince Vlad Tepes, the "Impaler", has been the inspiration for a veritable "morphology of horror".The chronicles of the age relate that, by order of the Wallachian prince, all offences, however minor, be they comitted by a beggar or by a court dignitary, were to be given the same punishment: impalement on a wooden stake.
Since Bram Stoker, Vlad the Impaler has become Count Dracula - a vampire in constant search of victims whose blood to suck. It is very hard to understand how the situation has arisen in which the image of a phantom driven by malefic forces has been superimposed upon the historical personage of the Romanian prince. It is said that, when seeking an emblematic personage for his novel, Bram Stoker called upon his friend Arminiun Vambery, a professor at the University of Budapest. The latter told the Irish writer and theatrical director about a Wallachian voievod of the fifteenth century, who was known as the "son of the Devil (Dracului)". This latter detail was decisive thus, in 1987, the famous fictional character of Dracula was born. Why was Vlad the Impaler known to his contemporaries as Dracula ? Although at first sight it might be not appear to be, the explanation is, in fact, cery simple: at Nurnburg, on 8 february 1431, his father, Vlad II, was initiated by the Emperor Sigismund into the Order of the Dragon. This chivalric order was a military-religious organisation whose goal was to halt the expansion of the Ottoman Empire. The order's coat of arms consisted of a dragon (the symbol of the Ottomans) and a Christian cross. Since in Romanian "dragon" ("Drahe" in German) it is also called "drac", Vlad II was given the epithet "Dracul" ("the Drac"), while his descendants would be named the Drăculeşti. Vlad the Impaler was Dracula, that is Son of his Drac, as indicated by the suffix "-ea", which denotes origin. All the legends of Vlad the Impaler, alias Dracula, tell of his unusual cruelty. The often macabre way in which be thought to "do justice" and punish "cunning" instilled fear in his subjects. His detractors took care that the chronicles perpetuated only the image of a voievod thirsty for blood. This is why it was very simple for the historical figure of Vlad Dracula to become associated with the fictional character in a horror novel, who borrowed merely his name. It is not known how it was that Vlad came to be imputed with crimes of the kind committed by Countess Elisabetha Bathory, who, in her castle at Cetnie, Hungaryan, slew more than 650 youths, whose blood she thought had the virtue to grant her immortality. Thus Vlad Draculea enters the category of vampires, of those phantoms that crave fresh blood to perpetuate their pallid existence. The Dracula myth correlated with the symbolism of blood as the elixir of eternal life, similar to a kind of ambrosia. The idea that immortality can be ensured
through that agency of blood is ancient: in many mythologies, blood is regarded as the seat of this soul. Hence, it results that by drinking the blood of others the vampire appropiates the soul and thus the life of his victims. Certanly, it was only the exaggeration of Prince Vlad the Impaler's cruelty by malicious chroniclers that led, over time, to the creation of the Dracula myth. Leaving aside speculation concerning a fictional character destined to inspire dozens of horror films, we are indebted to research, as far as the historical records will allow, that which nevertheless hides behind the real Vlad the Impaler. There must have been something in it, for, as the saying goes, there is no smoke without fire. The grandson of Mircea the Old, Vlad the Impaler was born in Sighisoara in 1431. After his father, Vlad II the Dragon, who had until then been governor of Transylvania, was named prince of Wallachia (1436) , Vlad the Impaler moved to the princely court at Târgovişte, for a period of six years. In 1442, Vlad Dracul and his brother Radu the Fair were taken hostage by Sultan Murad II. Vlad was to remain in the fortress of Egrigoz in Anatolia until 1448, while Radu was to return home only much later, in 1462. The period in which the Impaler was held hostage by the Turks was decisive for the developments of his vision of life (one which was, to be precise, much more sombre than would have been normal). The name of Vlad Tepes the Impaler is tied to the city of Sibiu. In 1456, Vlad signed an agreement with Sibiu, with two parties undertaking to offer mutual support in this case of a Turkish invasion. In a document dating from 1475, it emerges that Vlad had requested that Sibiu grant him the right to construct a house in the city.

A shadowy, contradictory figure, Vlad of the Impaler still excites the imagination of all lovers of mystery and horror stories.

Bran Castle
Built in 1212 by the Teutonic Knights, Bran Castle was later rebuilt by Saxons from the Land of Bârsa for King Ludovic I de Anjou of Hungary. Iancu de Hunedoara repaired and streghtened Bran, and then entrusted Vlad the Impaler, who has not yet succeeded in obtaining the throne of the Romanian Land, with the defence of south Transylvania. It is thus possible that Vlad may have stayed at Brain, which was an important frontier post, although there are no historical records to this effect. Bran was then taken over by the city of Brasov, which demand it, in 1920, to Queen Maria, in gratitude for her contribution to the Great Union of 1 December 1918. Today,
Bran Castle is synonymous with Vlad the Impaler, alias Dracula. However, whether we like it or not, the history of the castle has very little to do with the story of the historical figure.

Statuia lui Decebal pe Dunăre, la Cazane

Controversatul om de afaceri Iosif Constantin Drăgan finanţează execuţia unui monument uriaş, după modelul cunoscutei sculpturi în stânca de la Rushmore, SUA, care îi reprezintă pe patru dintre cei mai populari preşedinţi americani.

Pe malul Dunării, în apropiere de Orşova, este sculptat într-o stâncă uriaşă Capul lui Decebal, înalt de 40 m şi lat de 25 m. Statuia regelui dac va fi cea mai mare din Europa: are cu doar şase metri mai puţin decât Statuia Libertăţii, cu opt mai mult decât monumentul lui Christos din Rio de Janeiro şi 10 peste înălţimea legendarului Colos din Rhodos.
La imensa lucrare trudesc, de opt ani, două echipe de câte şase sculptori-alpinişti. Până acum s-a folosit o tonă de dinamită pentru modelarea stâncii, iar finanţatorul a scos din buzunar mai bine de un milion de dolari pentru această lucrare, preconizată să se finalizeze în doi ani.
Aflat pe raza comunei Dubova, lângă Orşova, judeţul Mehedinţi, golful Mraconia pare un colt rupt de lume. Pe pontonul din golful unde se ridică cea mai mare sculptură din Europa se poate ajunge doar cu barca.
Acolo, o mână de oameni se încăpăţânează să ducă la bun sfârşit o luptă nevăzută cu timpul, cu piatra, cu viperele, cu natura ostilă.
Vizavi de chipul din stâncă al lui Decebal, pe malul sârbesc al Dunării, tronează de două mii de ani vestita Tabula Traiana, monument ce marchează marşul trupelor imperiale romane spre Dacia. Aici, în apropierea Cazanelor Mici, e locul unde adâncimea Dunării este cea mai mare: 120 de metri.

12 meşteri mari
Rudolf Cocic (44 de ani) e acolo de la începutul lucrărilor. "Am pornit aventura prin vara anului 1994. S-a început cu defrişarea pomilor care împădureau stânca. A urmat curăţarea rocilor, a stâncilor masive care puneau în pericol viaţa oamenilor", îşi aminteşte omul care şi-a petrecut ultimii opt ani când pe ponton, când pe stâncă.
"Accesul e foarte dificil până la stâncă, din cauza apei din golf. Nu ne-am putut sluji de nici un fel de utilaje. Totul s-a cărat cu barca şi cu spinarea. E greu de ajuns sus, pe stâncă, şi cu mâinile libere, dar cu un sac de 40-50 de kilograme în spinare!", spune Cocic.
De la baza stâncii până la schelă, alpiniştii-sculptori trebuie să se caţere vreme de o jumătate de oră. Se lucrează în două ture, de la 7,30 la 13,30 şi de la 13,30 până seara, la 19,30. Cu toţii sunt 12 persoane, care lucrează din luna martie până în luna octombrie.
"E foarte periculos. Fiecare îşi are traseul propriu, de ani de zile. Calcă pe aceeaşi piatră, în acelaşi loc. De aproape se vede cum stânca e tocită în locul unde ne căţărăm de câţiva ani".
O operaţiune la fel de grea şi riscantă este cea de manevrare a schelelor. Ajunşi sus, sculptorii mânuiesc, cu o dexteritate de invidiat, ciocanele pneumatice. Chipul lui Decebal e încrustat în stânca prin metoda clasică: ciocan, spit şi baros.
Legătura cu pontonul este asigurată prin două staţii de emisie-recepţie, însă acest lucru nu le este de prea mare ajutor. Sus, fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu.
"Vara, când se încinge stânca de la soare, se pot fierbe ouă acolo sus, pe creştetul lui Decebal!", descrie sculptorul Rudolf Cocic atmosfera din înălţimi. În urmă cu câţiva ani, două pitoane de susţinere s-au smuls de pe cablul de susţinere montat de jur împrejurul stâncii.
Echipa de cinci persoane care lucra atunci pe schelă a căzut în gol câţiva metri. Din fericire, oamenii nu s-au ales cu răni grave. Recent, unul dintre alpinişti a fost muşcat de o viperă ascunsă într-un punct de susţinere. Colegii i-au injectat imediat serul antiviperin şi omul a scăpat teafăr.

Extravaganţă sau capodoperă?
Încet, încet, chipul lui Decebal a început să se contureze. S-au delimitat căciula şi barba, trecându-se mai apoi la ochi şi gură. Problemele cele mai mari le-a ridicat în schimb nasul, care avea o înălţime de şapte metri. O placă masivă, de opt tone, s-a fisurat.
Pentru că avea pământ sub ea, era în mare pericol să se desprindă şi să cadă. Acesta a fost motivul pentru care sculptorul Florin Cotarcea, coordonatorul lucrării, a preferat să renunţe la acel bloc imens de piatră. O bună parte din nasul lui Decebal a fost dinamitat, pentru mai multă siguranţă.
Portretul nu a avut însă de suferit, căci Decebal a fost supus unei operaţii estetice: nasul a fost remodelat şi întărit cu armătură de fier şi ciment.
Ceea ce fac sculptorii-alpinişti reprezintă o muncă de pionierat în România. Cele două echipe s-au zbătut să reducă durata de realizare a lucrării.
"Americanii au lucrat la proiectul Rushmore 14 ani. Opera a fost dusă la bun sfârşit cu peste 300 de sculptori-alpinişti, fără a mai pune la socoteală personalul auxiliar. Noi, în opt ani de zile, cu 12 oameni, suntem aproape de final. Cu toate acestea, nu putem estima când vom duce totul la bun sfârşit, pentru că mereu apar lucruri neprevăzute: fisuri în stânci, lucruri care trebuie rezolvate. În mare însă, cam în doi ani de zile, lucrarea ar trebui finalizată", spune Rudolf Cocic.
Toţi speră să termine cât mai repede lucrarea. Istoria va decide dacă va fi considerată o extravaganţă sau o importantă operă de artă.
Celebrul monument din Muntele Rushmore, Georgia, care îi reprezintă pe preşedinţii George Washington, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln şi Theodore Roosevelt, este opera sculptorului Gutzon Borglum, care a lucrat la el între 1927 şi 1939. Sculptura, înaltă de 18 metri, a fost terminată în 1941 de fiul lui Borglum.

Omul cu banii
La ora actuală, la baza monumentului se află o inscripţie cu textul: DECEBALUS REX DRAGAN FECIT. Sculptorii spun că Iosif Constantin Drăgan, cel ce finanţează săparea chipului lui Decebal în stâncă, a cheltuit până acum peste un milion de dolari cu acest monument.
Nu este singurul proiect de acest fel pentru I.C. Drăgan, care i-a promis primarului Clujului, Gheorghe Funar, fonduri pentru o copie în mărime naturală a Columnei lui Traian, proiect "îngheţat" deocamdată.

Banat

Banatul românesc este o provincie istorică care cuprinde astăzi zone din România, Serbia (Banatul Sârbesc) şi o foarte mică parte din Ungaria.

Dintre toate regiunile locuite astăzi de români la nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în ţara Haţegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico - istorică a neamului românesc - un cuib de unde se romaniza treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin. Bogdan Petriceicu Hasdeu

Banatul românesc

Banatul istoric

În perioada dominaţiei Coroanei Maghiare au fost numite „banaturi” toate comitatele de graniţă, conduse de un ban: Banul de Severin, Banul de Belgrad, Banul de Sabăţ. Denumirea s-a limitat mai târziu la actuala provincie „Banat” de Timişoara. Original, numele regiunii Banatului se leagă de (Turnu) Severin, Banatul de Severin şi de succesorii istorici ai acestuia Banatul de Lugoj-Caransebeş, şi Banatul de Timişoara, formaţiuni politice, militare şi administrative cu rolul de marcă în cadrul sistemului defensiv antiotoman. La originea Banatului românesc actual, Banatul de Severin a fost organizat Regele Andrei al II-lea (1205–1235) incă din 1228, ca o regiune înfiinţată la hotarele Ţaratului româno-bulgar pentru paza graniţei Regatului maghiar şi restabilirea influenţei Bisericii latine în regiune. În această periaodă sunt pomenite, Banatul de Severin, Banatul de Belgrad şi Banatul bulgăresc 1365.

Pentru prima dată numele de Banatus Temesvariensis sau Banatus Temesiensis a fost folosit în rapoartele lui Luigi Ferdinando Marsigli din ultimul deceniu al secolului al XVII-lea şi în textul tratatului de pace de la Karlovitz (1699). Pentru români, regiunea a mai fost cunoscută şi sub denumirea de Temişana.

Proclamarea Republicii Bănăţene în anul 1918, ca provincie autonomă în cadrul Ungariei a fost o încercare eşuată de păstrare a unităţii Banatului multietnic şi multiconfesional.

Suprafaţa Banatului

Banatul istoric însuma o suprafaţă de 28 526 km². Diverse surse indică cifre uşor diferite de aceasta. La împărţirea provinciei, în 1919, României i-a fost atribuită o suprafaţă de 18 966 km² (aproximativ 2/3 din total), Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor 9 276 km², (aproximativ 1/3 din total), iar Ungariei 284 km² (aproximativ 1% din total).

Organizare administrativă

Teritoriul istoric al Banatului cu împărţirea sa în 1919-1924

Teritoriul istoric al Banatului este, astăzi, împărţit astfel:

• România
  • Judeţul Timiş
  • Judeţul Caraş-Severin, fără localităţile Bucova, Cornişoru, Bouţarii de jos şi Bouţarii de sus şi Preveciori
  • Judeţul Arad, doar partea de la sud de Mureş
  • Judeţul Mehedinţi, numai vestul judeţului: Baia Nouă, Dubova, Eibenthal, Eşelniţa, Orşova şi Sviniţa. Alte câteva sate din zonă au dispărut sub apele lacului de acumulare Porţile de Fier.
  • Judeţul Hunedoara, numai localităţile Sălciva şi Pojoga^[3].
• Serbia
  • Voivodina, cu partea bănăţeană situată la est de Tisa şi împărţită în:
    • Districtul Banatul de Nord (sârbă: Severni Banat, Северно-Банатски округ) (fără comunele Ada, Senta şi Kanjiza , situate la vest de râul Tisa)
    • Districtul Banatul Central (sârbă: Srednji Banat, Средње-Банатски округ)
    • Districtul Banatul de Sud (sârbă: Južni Banat, Јужно-Банатски округ)
  • Serbia centrală: o mică parte a Banatului, situată la vest de Pancevo şi de râul Timiş (cea mai mare parte a comunei Palilula, cunoscută sub denumirea de "Pančevački Rit") a fost ataşată zonei metropolitane Belgrad
• Ungaria
  • colţul sud-estic al comitatului Csongrád, situat la sud de Mureş şi la est de Tisa

Trei mari oraşe, care n-au făcut parte din Banatul istoric, şi-au extins, de-a lungul vremii, teritoriile administrative în Banat unde au, astăzi, cartiere:

• Arad (Aradu Nou)
• Belgrad (Palilula)
• Seghedin (Újszeged)

Evoluţia organizării administrative

• secolul al X-lea - secolul al XI-lea - Ducat (după alte opinii voievodat): Glad, Ahtum, Cinad
• secolul al XII-lea - 1552 - organizare după modelul carolingian pe comitate: Timiş (prima atestare în 1175), Cenad (1187), apoi Caraş (1200) şi altele (Cuvin, Horom, etc.) cu o existenţă efemeră.
  • în paralel, din 1233, cu unele întreruperi, a funcţionat o marcă, Banatul de Severin, cuprinzând partea estică a Banatului şi părţi din Mehedinţi; după cucerirea Severinului de către otomani, în 1524, acesta şi-a încheiat existenţa.
  • a continuat să coexiste cu aceste structuri administrative şi vechea organizare a românilor în districte, dintre care 8 au dobândit un statut de districte privilegiate: Lugoj, Sebeş, Caraş, Bârzava, Mehadia, Almăj, Comiat şi Ilidia; documentele vremii au menţionat şi alte districte româneşti: Cuieşti, Bel, Chery, Icuş, Beregsău, Lypko, Duboz, Bujor, Fârdea, Sugya, Mănăştiur, Horom, Jupani, Recaş, Sculea, Marginea, Făget.
• 1552 - 1716 - vestul Banatului fiind cucerit de către otomani, a fost organizat Paşalâcul Timişoara, divizat la rându-i în sangeacuri (=steaguri).
  • părţile răsăritene, neocupate de turci, au format, până în 1658, anul trădării lui Ákos (Acaţiu) Barcsay, o marcă a principatului transilvan, Banatul de Lugoj-Caransebeş; din acest an şi până la cucerirea austriacă din 1716, cu unele excepţii temporare, întregul teritoriu bănăţean a fost inclus în paşalâc.

Timişoara în Harta Iosefină a Banatului, 1769-1773

• 1716 - 1776 - Banatul a fost împărţit în districte şi în subdiviziuni ale acestora, cercuri; numărul şi întinderea acestora au suferit mai multe modificări
• 1776 - 1778 - Banatul a fost împărţit în patru cercuri mari, iar acestea în domenii.
• 1778 - 1849 - prin cedarea Banatului către Ungaria, s-a revenit la organizarea administrativă pe comitate, iniţial acestea coexistând cu un district militar pe graniţa cu Imperiul Otoman şi cu Ţara Românească
• 1849 - 1860 - Banatul a fost scos de sub administraţia maghiară şi a format, împreună cu teritoriile de la vest de Tisa, entitatea administrativă cu sediul la Timişoara numită Voivodina sârbească şi Banatul timişan
• 1860 - 1919 - reintegrat Ungariei, Banatul a fost reorganizat pe comitate, iar acestea împărţite în plăşi; după efemera republică bănăţeană, care s-a dorit a fi o entitate autonomă în cadrul statului maghiar, a urmat o perioadă de ocupaţie sârbească, una de ocupaţie franceză şi, de la 3 august 1919, a fost instalată administraţia românească în estul Banatului^[7].
• 1919 - 1950 - Banatul românesc a fost divizat iniţial în două judeţe, Timiş-Torontal şi Caraş-Severin, apoi în trei, Timiş-Torontal, Severin şi Caraş.
• 1950 - 1968 - organizare administrativă după model sovietic, pe regiuni divizate în raioane; iniţial, până în 1952, au fost trei regiuni mai mici, Arad (doar parţial în Banat), Severin şi Timişoara, apoi, până în 1956, doar două, Arad şi Timişoara, pentru ca în final să rămână una singură, Timişoara, din 1960 redenumită Banat.
• 1968 - prezent - prin revenirea la organizarea administrativ - teritorială pe judeţe, Banatul românesc a fost împărţit în cinci judeţe, unul singur fiind integral bănăţean, Timişul.

Crişana

Crişana (maghiară: Körösvidék, germană: Kreischgebiet) reprezintă o provincie istorică situată pe teritoriile României şi Ungariei, având ca limite naturale râul Tisa la vest, râul Mureş la sud, Munţii Apuseni în est şi râul Someş în nord. A fost împărţită pe criterii etnice în 1920 între România şi Ungaria.

Este compusă din :

• judeţul Bihor şi cea mai mare parte a judeţului Arad pe teritoriul României
• comitatul Biharia (în maghiară Hajdú-Bihar) şi comitatului Bichiş (în maghiară Békés) pe teritoriul Ungariei

Capitala tradiţională este Oradea (Oradea Mare). Alte oraşe importante sunt: Arad, Debreţin, Bichişciaba, Giula, Salonta , Beiuş.

Zone folclorice

Cunoscut la nivel regional mai ales în urma studiilor cu caracter ştiinţific întreprinse în secolul XX, folclorul pe teritoriul României a fost împărţit în numeroase zone folclorice, în funcţie de regiuni, văi ale râurilor mai importante, judeţe sau subregiuni ale unui judeţ. Folclorul ajunge să fie divizat chiar şi în funcţie de sate sau comune. Acest sistem de diviziuni, aparent exagerat, evidenţiază multitudinea de obiceiuri, tradiţii, datini, care, însumate, relevă identitatea românilor, existenţa lor străveche.
Principalele zone folclorice româneşti sunt următoarele: Crişana, Banat, Ţara Moţilor, Ţara Oaşului, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Oltenia, Argeş, ţinutul Mehedinţi, zona Harghitei, care sunt în continuare subdivizate în zone mai mici, delimitate de un grad mai mare de particularitate în privinţa producţiilor folclorice.

Mioriţa

 

"Pe-un picior de plaiu,
Pe-o gură de raiu,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei
Unu-i Moldovean
Unu-i Ungurean
Şi unu-i Vrâncean.

Iar cel Ungurean,
Şi cu cel Vrâncean,
Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l'apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel Moldovan
Că-i mai ortoman
Ş'are oi mai multe,
Mîndre şi cornute,
Şi cai invăţaţi
Şi cîni mai bărbaţi!...

Dar cea Mioriţă
Cu lîna plăviţă
De trei zile'ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.

- Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile'ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Draguţă Mioară?

- Drăguţule bace!
Dă-ţi oile'ncoace
La negru zăvoi,
Că-i iarba de noi
Şi umbra de voi.
Stăpîne, stăpîne,
Iţi cheamă ş'un cîne
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,

Că l'apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul Ungurean
Şi cu cel Vrâncean!
- Oiţă bîrsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
In cîmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean
Ca să mă îngroape
Aice pe- aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
In dosul stînii,
Să-mi aud cînii,
Aste să le spui,

Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vîntul cînd a bate
Prin ele-a răzbate,
Ş'oile s'or strînge
Pe mine m'or plînge
Cu lacrimi de sînge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m'am însurat
Cu-o mindră crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!

Iar dacă-i zării,
Dacă-i întîlnii
Măicuţă bătrînă
Cu brîul de lîna,
Din ochi lăcrimînd,
Pe culmi alergînd,
Pe toţi întrebînd
Şi la toţi zicînd:

Cine-au cunoscut,
Cine mi-au văzut
Mîndru ciobănel
Tras printr'un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grîului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura cîmpului!...

Tu Mioara mea,
Să te'nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m'am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.

Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C'am avut nuntaşi
Brazi si păltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!..."

 

Radu, Principe al României

Alteţa Sa Regală Radu, Principe al României, Principe de Hohenzollern-Veringen (n. 7 iunie 1960, Iaşi, România, ca Radu Duda). În anul 1996 s-a căsătorit cu ASR Principesa Margareta de România. La data de 1 ianuarie 1999 i-a fost acordat numele, nu titlul de "principe de Hohenzollern-Veringen" de către ASR prinţul Friedrich Wilhelm, şeful casei princiare de Hohenzollern-Sigmaringen, numele său legal devenind Radu Hohenzollern Veringen Duda. Din 2007, de când şi-a schimbat numele legal în Radu al României Duda, Radu nu mai foloseşte numele de Hohenzollern.
Principele Radu nu are blazon, deoarece nu i-a fost specificat vreunul prin decretul princiar care i-a acordat noul nume. De asemenea, decretul nu i-a acordat lui Radu nici apelativul de "Alteţă". Alte familii regale, însă, i-au recunoscut folosirea de către acesta a apelativului de "Alteţă Serenissimă". Prin noul Statut al Casei Regale semnat de Regele Mihai al României la 30 decembrie, 2007, Radu a primit titlul de "Principe al României" cu apelativul de "Alteţă Regală" şi urmează să poarte titlul de "Alteţa Sa Regală Principele Consort al României" începând de la moartea lui Mihai.
E membru al Familiei Regale Române. Fie acompaniat de soţia sa, Principesa Margareta, fie cel mai adesea singur, principele reprezintă Familia Regală cu diverse ocazii.
Educaţie şi activitate teatrală
Radu Duda a avut o activitate artistică de peste 20 de ani, atât în România, cât şi în Europa, America, Asia şi Africa.
Radu Duda s-a născut la 7 iunie 1960, în municipiul Iaşi, într-o familie de medici. A absolvit Liceul Internat "Costache Negruzzi" din Iaşi în 1979. A fost admis pe locul patru la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1984, la clasa prof. Olga Tudorache. Printre colegii săi de promoţie s-au numărat Carmen Tănase, Bogdan Gheorghiu, Oana Pellea, Carmen Ciorcilă, Carmen Trocan, Marina Procopie, Mihai Verbiţchi, Adrian Păduraru şi Dan Bădărău.
După ce a absolvit Facultatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, tânărul actor a fost repartizat la Teatrul Municipal din Suceava. Apoi a fost transferat ca actor la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi. În perioada în care a evoluat ca actor, Radu Duda a locuit la bloc, ca majoritatea românilor. În anul 1988, se mută la Bucureşti, părăsind scena Teatrului Naţional din Iaşi.
Din 1974 şi până în 1999, Radu Duda a susţinut o bogată carieră artistică în teatru, film şi televiziune, în ţară ca şi în Franţa, Belgia, Elveţia, Luxemburg, S.U.A., Israel, Macedonia şi Camerun. A lucrat ca asistent universitar (1990-1994) la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa prof. univ. Dem Rădulescu.
Printre rolurile interpretate de actorul Radu Duda sunt de remarcat: rolul lui Gigi Stamatescu (ofiţer, iubitul Mizei) în piesa de teatru "Titanic Vals" de Tudor Muşatescu, un rol în piesa de teatru "Trei surori” de A. P. Cehov.
A realizat în anul 1993 (în calitate de director artistic) primul proiect de terapie prin artă "Artécole", pentru orfanii din România. Proiectul s-a desfăşurat în opt localităţi din România în decursul a şase ani.
În 1999, Radu Duda a înfiinţat în Elveţia asociaţia culturală "Spectacolul Secolului XXI", consacrată promovării culturii Europei de Est.

Maria Dinulescu

Maria Dinulescu
Născut(ă) 2 mai 1981 (1981-05-02) (29 de ani)
Ploieşti, România

Maria Dinulescu (născută 2 mai 1981, Ploieşti) este o actriţă din România. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, Facultatea de Teatru, Secţia Actorie, clasa profesorilor Sanda Manu şi Ion Cojar. A jucat în filme de mare succes, precum „California Dreamin’“ şi „Poveste de la scara C“ ale regretatului regizor Cristian Nemescu, „Trafic“ al lui Cătălin Mitulescu şi în „Pescuit sportiv“ al lui Adrian Sitaru, rol ce i-a adus premiul de Cea mai bună actriţă la Festivalul de la Buenos Aires.

Filmografie

• Clip muzical: Depeche Mode - Peace (2009)
• Aproape de cinema (2009)
• Casanova, identitate feminina (2009)
• Concertul (2009)
• Pescuit sportiv (2009)
• Dincolo de America (2008)
• Târziu în noapte (2008)
• The Dot Man (2008)
• Blood and Chocolate / Pasiune şi destin (2007)
• California Dreamin' (nesfârşit) (2007)
• Examen (2006)

Gheorghe Dinică

Gheorghe Dinică (n. 25 decembrie 1933, 1 ianuarie 1934 - in acte oficiale, Bucureşti - d. 10 noiembrie 2009, Bucureşti) a fost unul dintre cei mai importanţi actori români.

Debut

Gheorghe Dinică şi-a manifestat intersul pentru actorie încă de tânăr, făcând parte din diferite trupe de teatru de amatori încă de la vârsta de 17 ani. În 1957 a intrat la Institutul Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti la clasa profesoarei Dina Cocea. A absolvit în 1961, fiind deja apreciat pentru rolul Inspectorului Goole în piesa An Inspector Calls. De atunci, Dinică a jucat la cele mai importante teatre din România:

• 1961-1967 Teatrul de Comedie, Bucureşti
• 1968-1969 Teatrul Bulandra, Bucureşti
• din 1972 Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti

A debutat ca actor cu un rol în filmul Străinul, adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici în anul 1963 şi a jucat în peste 70 de filme.

Activitate

Gheorghe Dinică a fost de asemenea regizor de film şi un foarte popular actor, jucând în mare parte în producţii Româneşti. Ca şi actorul francez Alain Delon, Dinică a refuzat să joace în filme produse în Statele Unite. În general din cauza aspectului său a fost distribuit în roluri negative, fie că ne referim la roluri de gansteri autohtoni, în seria de filme cu comisarul Moldoveanu, regizată de Sergiu Nicolaescu, fie la roluri de parveniţi, Pirgu din „Craii de Curtea veche” sau Stănică Raţiu în „Felix şi Otilia”. Din acest motiv nu i s-a încredinţat rolul de a recita poezii patriotice şi ode închinate "Conducătorului iubit" în super-montările cu iz propagandistic din marele spectacol „Cîntarea României”.

În 1996, după 60 de ani în care a fost „vagabond”, aşa cum singur s-a intitulat în melodia sa, s-a căsătorit cu Gabriela Georgeta care i-a fost alături până la moarte.

Din 2002, Gheorghe Dinică a fost membru de onoare al societăţii Teatrului Naţional I. L. Caragiale. A fost de asemenea cetăţean de onoare al Bucureştiului. A fost distins cu numeroase premii de prestigiu, de interpretare de către Uniunea Cineaştilor din România, a obţinut un prestigios premiu pentru cel mai bun rol masculin, premiul Troia, conferit de Festivalul Internaţional de Film de la Lisabona, pentru rolul din Patul conjugal, filmul fiind regizat de Mircea Danieliuc.

Pentru activitatea sa deosebită i-a fost conferit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.

Adesea, critica l-a asemuit cu Robert De Niro, comparaţie de care Gheorghe Dinică nu se declara deloc încântat: „Ce legătură are Robert De Niro cu mine? Eu am studiat şi jucat în România”, a menţionat actorul. În anul 2006 va juca totuşi într-un film regizat de marele regizor american Francis Ford Copolla, o ecranizare a nuvelei lui Mircea Eliade, Tinereţe fără tinereţe. A colaborat atît în film cît şi pe scenă cu cîţiva mari regizori români, printre numele cele mai importante se numără Sergiu Nicolaescu, Mircea Danieliuc, Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Nae Caranfil, etc. În ultimii ani de viaţă a jucat în două telenovele inspirate din viaţa ţiganilor, („Inimă de ţigan” şi „Regina”, în care juca rolul unui bulibaşă), produse de postul de televiziune Acasă, iar moartea sa a survenit după ce filmase cateva episoade din ultima telenovelă lansată de curînd, „Aniela”, unde interpreta rolul unui general în rezervă din armata română, Grigore Vulturesco. A înregistrat mai multe Cd-uri cu muzică de petrecere şi romanţe, de altfel actorul cînta, uneori, în cîteva localuri din Bucureşti, cel mai celebru fiind „Şarpele roşu”, unde îşi petrecea timpul alături de prietenii săi, regretatul actor Ştefan Iordache şi cîntăreţul Nelu Ploieşteanu, alături de care a jucat în filmul „Ticăloşii”.

Deces

Gheorghe Dinică a decedat în data de 10 noiembrie 2009, ora 13:00, în urma unui stop cardiac sub ventilaţie, cu toate că timp de treizeci de minute s-au efectuat manevre de resuscitare. Gheorghe Dinică, în vârstă de 75 de ani, a fost diagnosticat cu disfuncţie multiplă de organe, şoc septic, insuficienţă cardio-respiratorie, insuficienţă renală cronică acutizată, insuficienţă respiratorie acută (bronhopneumonie), disfuncţie digestivă, disfuncţie hepatică etc. Maestrul era internat în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţǎ Bucureşti (Floreasca) din data de 22 octombrie 2009.

Trupul neînsufleţit a fost adus pe 13 noiembrie în foaierul Teatrului Naţional din Bucureşti unde a fost petrecut cu aplauze timp de 15 minute de aproximativ 2000 de persoane venite să-şi ia rămas bun. A fost înmormântat în aceeaşi zi, în cimitirul Bellu, pe Aleea Gheorghe Dinică, denumită astfel în semn de omagiu. S-a alăturat astfel colegilor de breaslă: Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ştefan Iordache, Nicu Constantin. „Somn uşor, Gigi Dinică!”, după cum a spus Marin Moraru, prietenul său de o viaţă.

Ion Dichiseanu

Ion Dichiseanu (n. 20 octombrie 1933, Adjud) este un cunoscut actor şi scriitor român.

Studii la IATC (1959).

Îndelungată activitate teatrală la Teatrul Nottara.

Filmografie
• Darclée (1960)
• Post-restant' (1961)
• Porto-Franco (1961)
• Tudor (1962)
• Titanic vals (1964) - Gigi Stamatescu
• Mofturi 1900 (1964)
• Runda 6 (1965)
• Dincolo de barieră (1965)
• Tunelul (1966)
• Frumoasele vacanţe (1967)
• Întoarcerea (din "De trei ori Bucureşti" - 1967)
• Amprenta (1967)
• Bătălia pentru Roma (1968)
• Războiul domniţelor (1969)
• Castelul condamnaţilor (1970)
• Cântecele condamnaţilor (1970)
• Printre colinele verzi (1971)
• Sfânta Tereza şi diavolii (1972)
• Pistruiatul (1973)
• 100 lei (1973)
• Muşchetarul român (1975)
• Cantemir (1975)
• Toate pânzele sus (1976) - serial TV - Pierre Vaillant
• Severino (1977)
• Pentru patrie (1977) - Osman Pasa
• Acţiunea Autobuzul (1977)
• Melodii, melodii (1978)
• Ultima frontieră a morţii (1979)
• Clipa (1979)
• Burebista (1980)
• Al treilea salt mortal (1980)
• Trandafirul galben (1982)
• Misterele Bucureştilor (1983)
• Dragostea şi revoluţia (1983)
• Căruţa cu mere (1983)
• Zbor periculos (1984)
• Racolarea (1985)
• Maria şi Mirabela în Tranzistoria (1988)
• Neînvinsă-i dragostea (1993)
• Triunghiul morţii (1999)
• Vocea inimii (2006)
• Supravieţuitorul (2008)

Premii
• ACIN 1979 (pentru filmul "Clipa")

Volume
• Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză (Ed. Arc, 1995)

Iurie Darie

Iurie Darie (n. 14 martie 1929, Vadul Roşu, judeţul Soroca, astăzi în Republica Moldova) este un actor român.
Iurie Darie s-a născut pe 14 martie 1929, în Vadul Roşu din judeţul Soroca, aflat astăzi în Republica Moldova. Dotat cu talent la desen, dar având şi reale însuşiri pentru scenă, Iurie Darie a dat examen atât la Institutul de Arte Plastice, cât şi la cel de Artă Teatrală şi Cinematografică, reuşind la ambele, dar alegându-l pe ce din urmă, pe care l-a absolvit în 1952. A învăţat ce înseamnă actoria de la mari actori şi profesori: Mihai Popescu sau Marietta Sadova.
În cinematografie a debutat în 1953, în "Nepoţii gornistului", în regia lui Dinu Negreanu, avându-i alături pe platoul de filmare pe Marga Barbu şi pe Liviu Ciulei. În anul 1969, a fost ales de regizorul Mircea Drăgan pentru a juca în seria "Brigada Diverse", alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu sau Puiu Călinescu.
A interpretat roluri memorabile în peste 40 de producţii cinematografice, printre care "Băieţii noştri" (1959), "Vacanţă la mare" (1962), "Dragoste la zero grade" (1964), "Atunci i-am codamnat pe toţi la moarte" (1971), "Fraţii Jderi" (1974), "Ringul" (1983), "O zi la Bucureşti" (1986), "În fiecare zi mi-e dor de tine" (1987), "Zâmbet de soare" (1987), "Oglinda" (1993), "Punctul zero" (1996), "Triunghiul morţii" (1999). În 2004 a jucat în serialul de televiziune "Numai iubirea".
Un moment important din cariera sa a fost perioada Teatrului de Comedie, perioadă în care Radu Beligan a avut flerul să adune câţiva actori ce aveau să facă faima acelui teatru. A jucat sub bagheta regizorului Lucian Giurchescu şi apoi a lui David Esrig. I-a avut ca parteneri pe marii actori: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Dem Radulescu, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Stela Popescu, Silviu Stănculescu. A jucat în spectacole de referinţă: "Troilus şi Cressida", "Umbra" şi multe altele.
După Revoluţie, a jucat în "Pălăria", producţie a Teatrului de Comedie, în regia lui Horaţiu Mălăele (1998), "Patru pe o canapea şi valetul" de Marc Camoletti, în regia lui Radu Nichifor (2000). De asemenea, actorul a colaborat şi cu cineaştii basarabeni, în filmul pentru copii "Moara", realizat în 1992, sau pe scena Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" din Chişinău în "Tata" (stagiunea 1999-2000).
Iurie Darie s-a remarcat şi în emisiunile de televiziune pentru copii, în care actorul îşi etala abilitatea de a desena, uneori cu ambele mâini. Într-o vreme făcea şi turnee prin ţară cu spectacole pentru copii, în care istorisea şi desena o poveste simplă, dar plină de haz şi de învăţăminte.
Deşi a împlinit 80 de ani, actorul are destule proiecte artistice, printre acestea numărându-se ilustrarea cu desene a două cărţi, dar şi realizarea unui CD cu muzică interpretată de el. Totodată, Anca Pandrea şi Iurie Darie sunt în repetiţii cu un spectacol semnat de Mircea Creţu, care va şi partenerul de scenă al celor doi actori.

Dan Puric

Născut 12 februarie 1959 (1959-02-12) (51 de ani)
Buzău

Dan Puric (n. 12 februarie 1959) este un actor şi regizor român care a jucat atât în teatru, cât şi în film. Spectacolele sale - Toujours l'amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote - au fost reprezentate în mai multe ţări. În film, a jucat rolul principal în coproducţia româno-sârbă Broken Youth, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt şi RTL Luxemburg. A mai jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveţia.

Studii

• 1978 - bacalaureat al liceului de arte „Nicolae Tonitza” din Bucureşti
• 1985 - absolvent al Institutului de Arta Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, Bucureşti, clasa prof. univ. dr. Dem Rădulescu
• 1985-1988 - actor, teatrul „Mihai Eminescu”, Botoşani
• 1988 - prezent - actor, teatrul naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti

Teatru

Roluri principale

• Semion Semionovici Podsekalnikov - "Sinucigaşul", de Nikolai Erdman, regia Felix Alexa, Teatrul Naţional Bucureşti (2009)
• Ion Anapoda - Idolul şi Ion Anapoda de G. M. Zamfirescu, regia Ion Cojar, (2006)
• Don Quijote - Don Quijote după Miguel de Cervantes, scenariu şi regie proprii, (2005)
• '''Vis''' - one man show, scenariu şi regie proprii, (2005)
• Agamiţă Dandanache - O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, regia Grigore Gonţa, (2003)
• Rică Venturiano - O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, regia Felix Alexa, (2002)
• Revizorul - Revizorul de Nikolai Vasilievici Gogol, regia Serghei Cerkasski, (2002)
• Urmuz - one man show după Urmuz, regia Cătălina Buzoianu, (1992)
• Arlechino - Jocul dragostei şi al întâmplării de Pierre de Marivaux, regia Felix Alexa, (2001)
• Eminescu - Şi mai potoliţi-l pe Eminescu de Cristian Tiberiu Popescu, regia Grigore Gonţa, (2000)
• Brânzovenescu - "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale, regia Alexandru Tocilescu, (2000)
• Vagabondul - Omul care a văzut moartea de Victor Eftimiu, regia Mihai Manolescu, (1997)
• Locotenent Davis Wills - De partea cui eşti? de Ronald Harwood, regia Radu Beligan, (1996)
• Doctor Sanderson - Harvey de Mary Chase, regia Tudor Mărăscu, (1994)
• Jack Absolutul - Rivalii de Richard Sheridan, regia Horea Popescu, (1993)
• ''Jocul'' (one man show), autor şi regia Traian Ailenei, (1991)
• Radu - Cruciada copiilor de Lucian Blaga, regia Laurian Oniga, (1991)
• Evelpides - Păsările de Aristofan, regia Niky Wolcz, (1991)
• Sir Andrew Aguecheek - Noaptea regilor de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, (1991)
• Truffaldino - Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, regia Laurian Oniga, (1987)
• Primăvara bobocilor - regia Mircea Mureşan, (1985)

Regie

• Vis, Teatrul Naţional Bucureşti, (2005)
• Don Quijote, Teatrul Naţional Bucureşti, (2005)
• Cei 150, Teatrul Naţional Bucureşti, (2003)
• Hic sunt leones, Teatrul Naţional Bucureşti, (2002)
• Made în România la Centrul Cultural European din Bucureşti, (2001)
• Costumele la Teatrul Constantin Nottara, Bucureşti, (1999)
• Toujours l'amour, Teatrul Naţional Bucureşti, (1997)
• Pantomimia, Teatrul Naţional Bucureşti (1993)
• Secvenţe - spectacol de pantomimă şi dans la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani

Turnee internaţionale

• Cu trupa Teatrului Naţional Bucureşti: Paris, Milano, Edinburgh]], Hallein (Austria), São Paulo;
• cu Pantomimia: Lille, Győr, Skopje, Cairo;
• cu Toujours l'amour - Viena, Leipzig, Budapesta, Sofia, Lisabona (Ultima expoziţie mondială a secolului), Veneţia, St. Croix, Montreal, Toronto, Chicago, New York, Paris, Nisa, Marsilia, Madrid, El Escurial, Varşovia, Republica Coreea (Suwon Hwasung Fortress International Festival), Londra (The Gate Festival)
• Turnee cu „Costumele": Polonia - Torun, Ungaria - Budapesta, Croaţia - Zagreb, Elveţia - Zurich (Festival european de teatru), Bulgaria, Bosnia, Grecia, Franţa - Marsilia, Germania - Hanovra, Bratislava - Slovacia.
• Turnee cu „Made în România": Franţa - Festivalul de teatru de la Grenoble, Germania - Ulm, Butrinti, Albania - Festivalul Internaţional de Teatru
• Turnee cu „Hic sunt leones":China: Beijing şi Qingdao, 2004, Hanovra - Expo 2000
• Turnee cu „Vis":Germania: Oldenburg, Frankfurt, Freiburg, Koln, Berlin, Irlanda - Festivalul de Teatru de la Belfast, S.U.A. - Chicago, Franta: Marsilia, Paris (Sala UNESCO), Sete, Norvegia: Oslo, Israel: Tel Aviv (Teatrul Cameri), Lubljana, Slovenia, Podgorica, Muntenegru, Cairo, Egipt - 100 de ani de relaţii diplomatice româno - egiptene, Budapesta, Teatrul Katona Jozeph, Republica Moldova: Chişinău, Festivalul „One man show"
• Turnee cu „Don Quijote", 2006: Berlin - Russisches Haus, Londra - Cadogan Hall, Paris - Espace Pierre Cardin, Bruxelles - Bozar, Madrid - Teatro Alcazar, Alcala de Henares - Teatro Cervantes, Viena - Akzent Theater

Nominalizări şi premii

• Premiul Aristizza Romanescu al Academiei Române pentru realizările din cinema şi teatru
• Premiul UNITER pentru teatru nonverbal, 2003
• Marele Premiu UNESCO pentru dezvoltare culturală - pentru promovarea artei scenice româneşti în străinătate (modalităţi de exprimare scenică)
• Marele Premiu al Fundaţiei „Anastasia”, 2002
• Ordinul Naţional Steaua României în grad de cavaler - pentru servicii excepţionale în cultură, 2000
• Premiul UNITER acordat de Secţia Română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru pentru spectacolul Toujours l'amour, 1999
• Premiul pentru Teatru de Pantomimă acordat de secţia română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru - Fundaţia Teatrul XXI, 1997
• Premiul „Constantin Tănase” la Festivalul Umorului pentru rolul principal din Omul care a văzut moartea
• Premiul I la Festivalul de Film de la Costineşti pentru spectacolul de pantomimă Jocul, 1987

Poetica teatrului său

Dan Puric a promovat în calitatea sa de regizor un spectacol de teatru total, o sinteză a artelor dansului, costumului şi mimicii, care aminteşte experimentele din perioada interbelică a marelui regizor francez Jean-Louis Barrault şi teoria supramarionetei, formulată de regizorul şi teoreticianul teatrului E. G. Craig, care s-a bucurat de notorietate în România şi a corespondat cu regizorul român Haig Acterian.

Film

• ''Tinereţe frântă'' (Broken Youth) - rol principal, regia Marija Marić, coproducţie româno-sârbă, 1991
• ''Orient Express'' - Oflofski, regia Sergiu Nicolaescu, 2004
• ''O vară cu Mara'', regia George Cornea, 1988
• ''Sosesc păsările călătoare'', regia Geo Saizescu, 1984

Televiziune

• Spectacole de pantomimă, transmise de BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt, RTL Film
• Producţie (regie) pentru televiziunea din Lausanne, Elveţia
• 10 August 2007, prezent în emisiunea 100% moderatǎ de Robert Turcescu, având titlul România vǎzutǎ de Dan Puric.

Publicisticǎ

Cine suntem

În 2008 a publicat, la editura Platytera din Bucureşti, cartea Cine suntem, sau despre taina identităţii personale şi comunitare trăită şi exprimată în şi prin persoana autorului. Cartea începe cu îndemnul părintelui Iustin Pârvu Urmaţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege; are o prefaţă, Dan Puric, un apologet ortodox, semnată de Dan Ciachir, o postfaţă, Dan Puric, un foc nestins, semnată de Gheorghe Ceauşu, şi conţine zece capitole: Mătur poteca spre Biserică; Dragostea, mai presus de artă; Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei; Zodia supravieţuirii; Demnitate creştină; Cauză şi efect; Cele trei priviri; Zece leproşi; Cine suntem; Lumină de om şi de neam românesc.

Omul Frumos

În 2009 se lansează la editura Lumina Tipo din Bucureşti, o noua carte: Omul Frumos.

Alte activităţi

• Participare la al patrulea Congres Internaţional de Educaţie al oraşelor de limba franceză şi engleză The Arts and Humanities as Agents for Social Change
• Dan Puric a fost unul dintre semnatarii memoriului adresat Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române în care se cerea BOR „să ia poziţie oficială faţă de agenda tot mai agresivă pe care activiştii homosexuali o promovează în ţara noastră şi, în special, faţă de manifestările publice ale acestora”.