De vreo două veacuri, ne tot grăbim să interpretăm folclorul românesc, în loc să-l conservăm, prin antologari ale clipei, urmărindu-i, după aceea, firească evoluţie, caz în care i-am putea anticipa şi anterioarele evoluţii. Interpretările sugurma autenticitatea, creează direcţii false de evoluţie. Bucuria de a trăi îşi aşează şuvoiul incandescent în matriţe construite de cei care urmăresc o anumită finalitate, o finalitate care să le confirme ipotezele pripite, ipoteze determinate de un anume stătut social şi de o anume trăire politică. La fel se întâmplă, din păcate, şi cu istoria scrisă, adică şi cu interpretările partizane ale evenimentelor de demult. Exemplificatoare, dar şi exemplară, este “ştiinţa” istoriei din ultimele două decenii, o “ştiinţa” care sublimează azi ceea ce va defăima mâine, şi invers,. Iar tărăboiul acesta prin sistemul valorilor perene nu-l fac profanii, ci înşişi istoricii, care tot repetă că nu ne cunoaştem trecutul, că am fi fost mereu şi mereu minţiţi, deşi responsabilitatea minciunii le aparţine doar lor, istoricii de ieri fiind, de fapt, şi cei de astăzi. Şi, aşa cum bătrâneţea lor ştiinţifică se dezice de maturitatea recentă, tot aşa şi istoria se dezice, în mod capricios şi, cel mai adesea, nejustificat de unele dintre capitolele sale.
Istoria, dar şi alte ştiinţe asemănătoare, nu au ca ţintă adevărul, ci conjunctura. Mereu ne temem că o anumită dovadă istorică ar putea fi reinterpretată de adversari la fel de ideologici, care şi ei îşi zic istorici. De pilda, refuzam să publicăm “Consignaţiunea emigranţilor transilvăneni cari s-au aşezat în Bucovina, din 3 Noiembrie 1778” că să nu dăm scuipat la furca naţionaliştilor ucrainieni, care susţin ca Moldova ar fi fost o creaţie statală românească rezultată din emigraţie transilvana, în dauna “autohtonilor” slavi. De parcă n-ar exista şi recensământul lui Rumeanţeev, care să spulbere neadevărurile vehiculate de ideologi de tipul zarvosului domn Juvoski. Abţinerea de la rostirea oamenilor obişnuiţi, care nu ne putem explica afinitatea pentru anumite locuri, altele decât locul natal, dar care sunt, în fapt, locurile natale ale străbunilor. Florin Piersic, de pildă, artistul atât de legat de Bucovina, dar şi de Ardeal, are rădăcini transilvane, străbunul său Gavril Persiec stabilindu-se în Corlata, în anul 1765, dupa ce emigrase din Leşu, un sătuc din preajma Rodnei. Deci, artistul îşi pendulează sufletul peste crestele Carpaţilor, aparţinând în egală masură celor două provincii româneşti. Daca află despre anul 1765, el îşi poate căuta străbunii şi mai departe în timp, poate în lungul şir al bejinarilor transilvani cu numele Moldovan, care, trecând atunci în Moldova, s-au întors, de fapt, acasă. Asemeni artistului, fiecare dintre noi ar putea afla mai multe despre lungul şir al strămoşilor pe care îi poartă în sânge şi în subconştient, dacă istoria chiar s-ar dori ştiinţă şi nu doar făcătura ideologică. Cât despre ideologii altor neamuri, apoi acestora le-am putea lesne dovedi că nici un loucuitor de pe pământ nu are un şir de strămoşi mai lung decat al celuilalt. Toţi suntem egali prin naştere şi prin şirul strămoşilor. Nimeni nu se trage dintr-un veac tarziu, chiar daca s-ar fi intrupat dintr-un fulg de papadie si nu dintr-un barbat si o femeie.
Istoria, totuşi, nu este ţinta acestei cărţi, dar, înainte de a purcede la slobozit sufletul, ţin să consemnez ca, de-o vreme încoace, decât să mă mai las minţit de alţii, prefer să mă înşel singur. Nu sunt istoric, aşa cum nu sunt nici folclorist, greşind adesea, dar fiind imboldit numai de bune intenţii. Eu ştiu că am o singură identitate, cea de om, şi, când să fiu pe vale de a renunţa la identitatea istorică de roman, am descoperit, graţie folclorului, că, de fapt, asta este şi identitatea pe care şi-a revendicat-o prin milenii şi neamul meu. Şi-atunci, nu mai am de ce renunţa la celălalt sinonim al adevaratei mele identitati, din moment ce a fi roman inseamna a fi om.
Folclorul conţine, pe lângă mesajele mai mult sau mai puţin explicite, şi o seamă de dovezi istorice incontestabile, dar greu de sesizat la o prima vedere. Din fericire, în evoluţia spritualităţii româneşti au existat şi oameni ca deja uitaţii bucovineni Alexandru BOCANETU si VASILE BOGREA, care au inţeles că fiecare limbă, inclusiv româna, se constituie ca într-o mărturie istorică incontestabilă prin însuşi tezaurul său.
Alexandru BOCANETU, membru activ al Institutului de Istorie şi Limba al Universităţii din Cernăuţi, instituţie aflată sub preşedinţia inconfundabilului IANCU NISTOR, publică în revista „Codrul Cosminului” din anii 1925-1926, un studiu filologic-istoric-cultural despre „Terminologia agrară în limba română”, care deschide ferestre largi spre trecutul îndepărtat al neamului românesc, neam care se afla aici, în Carpaţi, măcar din primăvara anului în care legendarul „badica Troian” (Troian, nu Traian!) i-a iniţiat pe băştinaşi în cultivarea si recoltarea graului, în plamaditul şi facerea pâinii. Argumentele lui Alexandru BOCANETU se găsesc în tehnologia agrară, terminologie pe care o aflam intactă şi în pluguşoare, şi în colinde, şi în jocurile cu masti, şi în sorcove, şi în urările semănatului, dar şi în multe dintre snoavele romanilor. Toate acestea fac parte din folclorul de iarnă, adică din folclorul creat şi vehiculat în perioada cuprinsă între cules şi semanat, şi au o anume zestre comună, despre care vom vorbi la vremea potrivită, zestre care ne-a obligat la o antologie de acest fel.
Este deja un lucru unanim acceptat că popoarele stabile, spre deosebire de cele normade, impun şi in limba proprie, dar şi în limbile popoarelor cu care intră în contact, o anumită terminologie agrară. Dacă facem abstracţie de unele exaltări istorice, am putea susţine că terminologia agrară a romanilor a fost stabilită de cel care i-a iniţiat pe străbunii noştri cei mai îndepărtaţi, dar şi pe străbunii la fel de îndepărtaţi ai slavilor, în „tainele grâului”, adică de „bădica Troian”, divinitate folclorică prezentă şi în mitologia romană, şi în mitologia slavă. Romanii l-au intimzat pe iniţiator pana la a-l înfăţişa ca pe un staroste, ca pe un conducator al satului „om bun si batran”, cum se scria prin uricele voievodale, şi, tocmai datorită acestei intimizări, i-au moştenit şi limbă. Slavii au făcut din acelaşi iniţiator un personaj mitic fabulos, un zeu păgân, adesea confundat cu zeul tricefal Triglav, creatorul cerului, pământului şi apelor din ipostaza de zeu tribal al soarelui.
Undeva, în negura luminoasă a istoriei, noi şi slavii am avut un iniţiator comun, pe care fiecare neam l-a cinstit după firea sa. Străromanii l-au coborât în lumea satului, l-au facut unul de-al lor, adoptându-i limba. Slavii au preferat să-l înalţe pe cer, să-i cinstească, dar să se şi depărteze de fapt de cuvântul care zideşte.
Teritoriul iniţierii a fost unul imens, dar asupra lui ne vom lămuri abia atunci când vom lua în discuţie personajul mitologic Troian, cel care, de milenii, presura mister peste cumpăna nopţii dintre ani.
Istoria noastră începe, în „veacurile lui Troian” (Cântecul lui Igor) intr-un sat (satum). Conducatorul satului, om bătrân şi înţelept, i se spunea domn (dominus). Teritoriul (Terra) satului numit tarina (tot de la Terra , cum susţine V. BOGREA, dacă nu cumva, aşa cum susţine DINCULESCU, cuvântul ar fi şi de origine dacică), era lucrat dupa principiul daco-getic al celor două ţarine alternative, prin arare (arare), semănare (seminare), culegere (colligere), adunare (adunare), legare (ligare), treierare (tribulare), vanturare (ventulare) pe arie (area), macinare (machinare) la moara (mola). Din faina sau farina (farina) se facea aluat (alleventum) sau alivenci (coptura din faina si mult lapte prins), dupa cernere (cernere) cu ciurul (cibrum). Aluatul, dupa framantare (fermentare), lua forma painii (panis) sau a plăcintelor (placenta) şi era introdus în cuptor (coctorium) sau pus pe test (testum) pentru coacere (coquere). Pe lângă casă, se cultivau : ceapa (caepa), ridiche (radicula), varza (viridia), nap (napus), pepene (pepo), laptuca (lactuca), marar (mararium), linte (lens), mazare (mazela). Pentru animale, alaturi de fân (foenum), deci de iarbă (herba), se cultivă trifoi (trifolium).
Şirul cuvintelor iniţierii în tainele agriculturii este mult prea lung faţă de intenţiile acestei cărţi şi, după cum se observă, cuvintele iniţierii sunt aproape identice, dacă nu chiar identice, cu cele ale limbii latine. Mai rămâne de vorbit, în baza intenţiilor noastre, despre cuvantul plug, care, deşi provine din latinescul plugium, la rândul lui – cuvant de origine celtică, defineşte o unealtă care înlocuieşte stravechiul aratru (aratra Romanica si aratra Campanica, plugurile pentru pamanturi tari si moi, despre care vorbeste CATO). Fiind inlocuit, candva, romanul aratru cu celtul plug, substantivul aratru dispare din limbile popoarelor, dar dispare lăsând urme adânci în limbă romană : a ară, arătură şi, mai mult că sigur, aratrura, cuvânt regasibil în limbă romană drept urătură. Pentru că, înainte de a fi mers cu plugusorul, straromanii au mers cu aratrul că să facă o aratrura, adică să tragă prima brazdă despre care se tot vorbeşte în pluguşoare. Datorită urarilor care se fac în epocă latinei medievale (religioase) şi, cu predilecţie, în colinde (“Gaudium et laetia sit în hac domo”) - „Bucurie şi veselia să fie în casa asta”), şi aratrura românilor se transformă în urătură, adică în pluguşor. Cum între textele urăturilor, sorcovelor, jocurilor cu măşti şi ale colindelor româneşti nu există diferenţe semnificative, nu-mi rămâne decât să argumentez afirmaţia, dar mai presus decât aceasta, să demonstrez că în folclorul românesc imaginea satului şi istoria satului sunt redate cu mare fidelitate.
.jpg)
